Se afișează postările cu eticheta SFINTII PARINTI. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta SFINTII PARINTI. Afișați toate postările

joi, 20 ianuarie 2022

Troparul Sfântului Cuvios Eftimie cel Mare

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".



20 Ianuarie

Veseleşte-te pustiu care nu rodeai, bucură-te ceea ce nu aveai durere; că bărbatul doririlor Duhului ţi-a înmulţit ţie fii, sădindu-i cu dreapta cinstire de Dumnezeu şi hrănindu-i cu înfrânarea, spre împlinirea faptelor bune. Cu ale cărui rugăciuni, Hristoase Dumne­zeule, mântuieşte sufletele noastre.


                                     - Condacul Sfântului Cuvios Eftimie cel Mare -

20 Ianuarie

Întru cinstita naşterea ta, făptura a aflat veselie; şi întru Dumnezeiasca pomenirea ta, cuvioase, bucurie a primit de pe urma multelor tale minuni; din care dai destul şi sufletelor noastre şi ne curăţeşte de spurcăciunea păcatelor, ca să cântăm: Aliluia.

  🙏 Sfinte Parinte, Eftimie cel Mare, Sfinte Vas, Sfinte Mucenice Eusebie, Sfinte Mucenice Eutihie, Sfinte Mucenice Vasilid, Sfinte Mucenice In, Sfinte Mucenice Pin, Sfinte Mucenice Rim, Sfinte Fericite, Petru Vamesul, Sfinte Mucenice Tirs, Sfinte Mucenice Agni, Sfinte imparat Leon cel Mare din Tracia (numit Machelis), Sfinte Noule Mucenic Zaharia (care marturisind in Vechea Patras din Peloponez si zdrobindu-i-se picioarele, s-a savarsit in anul 1782), Sfanta Mucenita Ana, ca unii care aveti indrazneala inaintea lui Dumnezeu, rugati-va si pentru noi pacatosii, acum, in ceasul mortii si in ceasul judecatii noastre. Amin!

Sfinte Eftimie, roagă-te lui HRISTOS DUMNEZEU, să se mântuiască sufletele noastre!
„Doamne, mintea mea lipsită de putere nu poate ajunge la Tine. Ca și regele Avgar Te chem: «Vino și tămăduiește-mi rănile gândurilor mele celor rele și ... Te voi lăuda ziua și noaptea, Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile să știe că Tu, Doamne, săvârșești minuni ca și altădată, ierți păcatele, sfințești și dai viață» ... Rugați-vă pentru mine, toți Sfinții, ca sufletul meu să învețe smerenia lui Hristos ...”



marți, 9 februarie 2021

SFÂNTUL SFINȚIT MUCENIC HARALAMBIE- Izbăvitorul de boli şi Mare Făcător de minuni.

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".

                          


10 Februarie

Sfântul Haralambie, pe care, pentru chinurile cumplite pătimite fără clintire pentru Hristos, Biserica îl cinstește cu numele de Mare Mucenic, a primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni.
Pe aceia care îi cer cu credință ajutorul, Sfântul îi tămăduieşte din boli cumplite, precum ciuma sau nebunia, izgonind diavolii şi apărând pe cei drept-slăvitori de primejdiile dezlănțuite asupra lor.

Rugăciune: "Sfinte Mucenice Haralambie, primeşte această rugăciune pe care cu umilință ți-o aducem şi ne izbăveşte din toate necazurile! Deşi suntem bolnavi şi nevrednici milostivirii tale pentru păcatele noastre cele multe şi grele pe care le săvârşim în tot timpul vieții noastre şi în tot ceasul, totuşi, cunoscând bunătatea ta cea mare pe care ai arătat-o celor ce te cinstesc şi celor ce se pocăiesc cu credință întru numele Domnului, îndrăznim cu umilință să mărturisim înaintea ta că am greșit.
Fii mijlocitorul nostru către Preaputernicul Dumnezeu pentru iertarea păcatelor noastre, pentru izbăvirea noastră de toate bolile şi de toate primejdiile şi pentru întărirea noastră în credința cea adevărată. Amin!"

Cea mai puternică rugăciune către Sfântul Haralambie
„Sfinte Mucenice Haralambie, primeşte această rugăciune pe care cu umilinţă ți-o aducem şi ne izbăveşte din toate necazurile! Deşi suntem bolnavi și nevrednici milostivirii tale pentru păcatele noastre cele multe şi grele pe care le săvârşim în tot timpul vieţii noastre şi în tot ceasul, totuşi, cunoscând bunătatea ta cea mare pe care ai arătat-o celor ce te cinstesc şi celor ce se pocăiesc cu credinţă întru numele Domnului, îndrăznim cu umilinţă să mărturisim înaintea ta că am greşit.
Fii mijlocitorul nostru către preaputernicul Dumnezeu pentru iertarea păcatelor noastre, pentru izbăvirea noastră de toate bolile şi de toate primejdiile şi pentru întărirea noastră în credinţa cea adevărată. Amin!'


Rugăciune a celui copleșit de îngrijorare și de teamă

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".



                           RUGĂCIUNE CĂTRE SFÂNTUL NICHIFOR, spre VINDECARE

                                Rugăciune a celui copleșit de îngrijorare și de teamă

Sfinte Părinte Nichifor, iată că spaima, panica și cumplita frică de moarte mă încolțește, tulburându- mi sufletul și trupul. Nimic din cele ale lumii nu mai are putere să-mi aducă liniște și să facă să înceteze învolburarea și vacarmul lăuntric, de aceea vin înaintea ta, aflând că pe tine te-a dăruit Dumnezeu ca ocrotitor și izbăvitor în vremea acestei boli. Miluiește și tămăduiește neputința mea lăuntrică și slobozește-mă din puterea noianului de gânduri și îngrijorări, căci am înălțat prin frică Babilonul lor, socotind că Dumnezeu nu mai poartă grijă de lume și de fiecare om în parte. Învață-mă a aduce înaintea Domnului tot ce trăiesc lăuntric, ca astfel să nu mă mai ascund în cotloanele cele întunecate ale depărtării de Dumnezeu. Și fie ca, făcând astfel, să mi se lumineze cu lumina cunoștinței și sufletul, și trupul spre însănătoșire deplină, dar și spre încredințare că Domnul Hristos veșnic mă iubește, nemărginit mai mult decât o voi putea face eu vreodată.
Amin.

''Mucenicul tău, Doamne, Nichifor, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Pe Faron cel ce se purta în car, l-a cufundat toiagul lui Moise, cel ce a făcut minuni oarecând, lovind în chipul Crucii şi despărţind marea şi pe Israel, cel ce fugea şi mergea pedestru, l-a mântuit, pe cel ce cânta cântare lui Dumnezeu. Marea vieţii înălţându-se şi învăluind cumplit luntrea sufletului meu cu supărări şi cu patimi, Hristoase, Cel Ce eşti Izvorul păcii, ca un Făcător de bine, întru linişte adâncă prefă-o, cu rugăciunile Mucenicului Tău Nichifor. Sfinte Mucenice Nichifor, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Cu cuget socotit, preaînţeleptule, ai supus cu evlavie sufletului înţelept patima mâniei; şi ai alergat către aproapele Sapriciu, stăruind a te împăca cu el, sfinte, plecându-te, Legilor Mântuitorului. Fiind îmbrăcat cu Puterea Crucii şi luptându-te cu vrăjmaşul, mucenice, cu multă tărie l-ai surpat şi purtător de biruinţă te-ai făcut, cel ce erai de mai înainte numit cu numele biruinţei, Prealăudate Nichifor, mucenice al lui Hristos, pururea pomenite. Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Cinste Maicii Domnului. Amin''.

duminică, 16 decembrie 2012

Cum se poate ajunge la necredinţă


                   Pr. Paisie Aghioritul
- Părinte, cum se întâmplă că oameni credincioşi ajung la ateism?

- In problema aceasta pot exista două cazuri. In­tr-un caz se poate ca cineva să fi fost foarte credincios, să fi lucrat puterea lui Dumnezeu în viaţa lui prin multe fapte palpabile şi apoi să fi ajuns la o tulburare în problema credinţei. Aceasta se întâmplă, de pildă, atunci când cineva face nevoinţă fără discernământ şi cu egoism, adică prinde viaţa duhovnicească în mod sec. “Ce a făcut cutare Sfânt - să încerc s-o fac şi eu” - şi începe să facă o nevoinţă fără discernământ. Dar, încet-încet, fără să-şi dea seama, se creează înăuntrul lui un simţământ fals că, deşi n-a ajuns la măsurile cutărui Sfânt, dar pe aproape tot este. Astfel îşi con­tinuă nevoinţa. Dar în timp ce, mai înainte de acest gând, îl ajuta harul dumnezeiesc, acum începe să-l părăsească. Pentru că ce treabă are harul lui Dum­nezeu cu mândria? Aşadar nu mai poate face nevoinţă ce a făcut-o mai înainte şi se sileşte pe sine. Dar cu sila se creează stres. Vine şi mândria care este ca un tărăboi şi creează o stare tulbure. Şi deşi a făcut atâtea şi a lucrat harul dumnezeiesc şi a avut şi experienţe dumnezeieşti, încet-încet începe să aibă gânduri de necredinţă şi să se îndoiască de existenţa lui Dumnezeu.

Al doilea caz este atunci când unul lipsit de carte vrea să se preocupe de dogme. Ei, aceasta nu e bine! Altceva este să arunce o privire, ca să cunoască dogma. Dar şi unul cu ştiinţă de carte, de va merge cu mândrie să cerceteze dogma, şi pe acesta îl va părăsi harul lui Dumnezeu, deoarece are mândrie şi va începe să aibă îndoieli. Fireşte, nu vorbesc de unul care are evlavie. Unul ca acesta, şi fără de carte de ar fi, poate arunca o privire cu discernământ, până acolo unde poate cerceta, şi să înţeleagă dogma. Dar cel care nu are o stare duhovnicească bună şi merge să se ocupe cu dogmatica, unul ca acesta, chiar de ar crede puţin, după aceea nu va mai crede deloc.

- Părinte, necredinţa s-a întins mult în vremea noastra.
- Da, dar adesea chiar şi la aceia care spun că nu cred în Dumnezeu, se vede ascunsă înăuntrul lor puţină credinţă. Odată mi-a spus un tânăr: „Nu cred că există Dumnezeu!”. „Hai mai aproape“, i-am spus. “Auzi cum ciripeşte rândunica? Cine i-a dat această harismă?”. Sărmanul a fost mişcat de aceasta. A plecat acea împietrire a necredinţei şi i s-a schimbat faţa.
 Altă dată au venit doi vizitatori la Colibă. Erau cam de 45 de ani si trăiau o viaţă foarte lumească. Şi precum noi, mona­hii, spunem: “Deoarece viaţa aceasta este deşartă, le lepădăm pe toate“, tot astfel şi aceia spuneau, dar din cealaltă parte: „Nu există altă viaţă“. Şi de aceea atunci, pe când erau tineri, şi-au lăsat studiile şi s-au aruncat în viaţa lumească. Au ajuns în punctul în care erau nişte cârpe şi sufleteşte, şi trupeşte. Tatăl unuia a murit de supărare. Celălalt a distrus averea mamei sale şi a îmbolnăvit-o de inimă. După discuţia pe care am avut-o, au văzut lucrurile altfel. „Ne-am făcut netrebnici”, spuneau. I-am dat unuia o icoană pentru mama lui. Am vrut să-i dau şi celuilalt o icoană, dar n-a lua­t-o. “Dă-mi o scândurică din cele pe care le rindeluieşti“, îmi spune. „Nu cred în Dumnezeu. Eu cred în Sfinţi”. Atunci i-am spus: “Fie că eşti oglindă, fie capac de cutie de conservă, nu străluceşti dacă nu cad razele de soare peste tine. Sfinţii au strălucit cu razele haru­lui lui Dumnezeu, precum stelele strălucesc cu lumina luată de la soare! ”.

Cum sa ne raportam la glume ?

Un frate l-a intrebat pe un batran oarecare, zicand: - Parinte, de va voi vreun frate sa-mi vorbeasca si sa-mi spuna niste cuvinte nefolositoare sau glume lumesti si vorbe desarte, oare mi se cade a-i zice sa taca, sa nu vorbeasca vorbe desarte si nefolositoare si glume lumesti ? Raspuns-a lui batranul: - Nu, fiule, nicidecum nu ti se cade sa-i zici sa taca, orice va vorbi. Ca de-i vei zice sa taca, sa nu vorbeasca vorba fara de treaba, atunci cu acel cuvant il ocarasti pe fratele tau si-l rusinezi, ca si cum l-ai lovi cu palma peste obraz. Si peste putin, si tu insuti vei vorbi vorbe desarte si fara de treaba. Si in zadar, spre pacatul tau, ai ocarat si ai osandit cu mandrie pe fratele tau, poruncindu-i sa taca. Dar daca nu iti place a vorbi vorba fara de treaba, atunci nu vorbi, ci taci cu smerenie, si asa, cu tacerea si smerenia ta, ii vei da lui si altora chip bun.

sâmbătă, 17 noiembrie 2012

Flori din Gradina Maicii Domnului



- de Cuviosul Paisie Aghioritul



In numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh

Mult mă mustră conştiinţa pentru că nu mi-am făcut însemnări în amănunt despre virtuoşii părinţi, care au trăit acum, în ultimii ani, despre care mi-au povestit evlavioşii bătrâni pe vremea când eram monah începător; după cum, deopotrivă, şi în continuare, pentru marea mea nepăsare de a nu păstra, fie şi în memoria mea, acele fapte dumnezeieşti pe care le-au trăit acei bătrânei sfinţi şi pe care mi le-au povestit cu multă simplitate, ca să mă ajute duhovniceşte.

Părinţii acelei vremi aveau multă credinţă şi simplitate şi cei mai mulţi erau cu puţină carte, dar fiindcă aveau smerenie şi duh de nevoinţă, primeau mereu iluminarea dumnezeiască; pe când în vremea noastră, când s-au înmulţit cunoştinţele, din păcate, raţiunea a zdruncinat din temelii credinţa oamenilor şi a umplut sufletele de semne de întrebare şi de îndoieli. Aşadar, firesc este să ne lipsim şi de minuni, deoarece minunea se trăieşte şi nu se explică prin raţiune.

Duhul acesta foarte lumesc ce îl stăpâneşte pe omul contemporan, care şi-a întors toată străduinţa spre a trăi mai bine, cu mai mult confort şi mai puţină osteneală, din păcate a influenţat şi pe cei mai mulţi oameni duhovniceşti, care se străduiesc şi ei să se sfinţească cu mai puţină osteneală lucru ce nu se poate niciodată, pentru că Sfinţii au dat sânge şi au luat Duh". Deşi ne bucurăm astăzi pentru această întoarcere mare spre Sfinţii Părinţi şi monahism şi admirăm pe tinerii vrednici ce se afierosesc cu totul acestora, în acelaşi timp însă ne şi doare, deoarece ne temem ca să nu vedem că tot acest material bun să nu găsească aluatul duhovnicesc potrivit, şi astfel această plămadă duhovnicească să nu crească, ci să ajungă ca pâinea necrescută.

Chiar şi până acum 20 de ani se putea afla încă simplitatea ce cuprindea toată Grădina Maicii Domnului, şi acel parfum al simplităţii Păriinţilor aduna pe oamenii evlavioşi, ce se asemănau albinelor, şi îi hrăneau. Iar aceştia duceau şi altora din această binecuvântare duhovnicească, spre a se folosi. Pe oriunde ai fi trecut auzeai povestindu-se minuni şi fapte cereşti, într-un mod foarte simplu, pentru că Părinţii le considerau foarte fireşti.

Trăind aşadar în această atmosferă duhovnicească a harului, niciodată nu ţi-ar fi trecut gândul îndoielii pentru cele ce le-ai fi auzit, pentru că şi tu ai fi văzut ceva din acestea. Dar nici nu ţi-ar fi trecut gândul ca să însemnezi, sau să ţii în amintirea ta acele fapte dumnezeieşti pentru urmaşi, deoarece credeai că acea stare patristică va continua. De unde să ştii că după câţiva ani cea mai multă lume se va desfigura de multa cultură - deoarece învaţă cu duhul ateismului şi nu cu Duhul lui Dumnezeu, ca să sfinţească şi instruirea exterioară - şi necredinţa va ajunge până la punctul încât minunile se vor considera basme ale vremii de demult? Fireşte, când medicul este ateu, oricâte consultaţii ar face unui Sfânt cu mijloace ştiinţifice (raze etc), nu va putea distinge harul lui Dumnezeu. Pe când, dacă el însuşi va avea sfinţenie, va vedea cum iradiază harul dumnezeiesc.

Ca să dau o imagine mai vie a harului şi ca cititorii să înţeleagă mai bine duhul Părinţilor ce stăpânea acum câţiva ani, am considerat că e bine să redau, ca pilde, câteva întâmplări ale bătrânilor simpli ai epocii aceleia.

Când eram începător la Mănăstirea Esfigmenu, Cuviosul bătrân Dorotei mi-a povestit că la bolniţă venea şi ajuta un bătrânel cu atâta simplitate încât credea că înălţarea - ce o serbează Mănăstirea - este o mare Sfântă, ca Sfânta Varvara şi, când se ruga cu metaniile, zicea: Sfântă înălţare, roagă-te pentru noi!" într-o zi a venit la bolniţă un frate bolnav şi deoarece nu exista nici o mân-care mai întăritoare, bătrânelul a coborât repede-repede scările, a mers la subsol şi de la fereastra ce privea spre mare, întinzându-şi mâinile a spus: Sfânta mea înălţare, dă-mi un peştişor pentru fratele!" Şi, o minune! - un peşte mare a sărit în mâinile lui. L-a luat foarte firesc - ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic - şi bucuros l-a pregătit, ca să întărească pe fratele.

Acelaşi Bătrân mi-a povestit şi despre un alt monah (mi se pare Pahomie), care a mers la Kapsala pentru mai multă înălţime şi a ajuns la mare nevoinţă duhovnicească. într-o zi, un Părinte al Mănăstirii a procurat doi peşti şi i-a curăţat cu scopul de a merge la el şi să-i dea aceluia de binecuvântare. în timp ce îi pregătea, un corb îi ia pe neaşteptate un peşte şi îl duce la Părintele Pahomie în Kapsala (distanţă de 5 ore şi jumătate). Părintele Pahomie a fost vestit de Dumnezeu despre vizita fratelui şi în clipa când se gândea cu ce să-1 ospăteze, corbul i-a lăsat peştele. Când, după aceea, a venit fratele şi a aflat aceasta, a slăvit pe Dumnezeu, care şi în vremea noastră îi hrăneşte pe oamenii Săi prin corb, precum odinioară pe Proorocul Ilie.

De asemenea la Mănăstirea Kutlomuşului, cu puţini ani înainte, trăia un bătrân, părintele Haralambie, foarte simplu, dar şi foarte silitor", nu numai în cele duhovniceşti, ci şi la ascultări, în toate era cel mai râvnitor. Părintele Haralambie săvârşea cele mai multe treburi deoarece în ultimii ani au rămas în Mănăstire puţini părinţi şi aceştia bătrâni. Avea în grijă şi biblioteca, dar l-au scos de acolo deoarece nu încuia niciodată uşa. Obişnuia să spună: Lăsaţi pe oameni să citească pe cărţi". Nici nu i-a trecut prin gând că există oameni care fură cărţi. Avea multă curăţie şi simplitate. Afară de multele ascultări ce le avea, sădea şi pomi pentru urmaşi, pentru că credea că Mănăstirea Kutlumuşi iarăşi va înflori. Mâinile lui lucrau mereu pentru ceilalţi, iar mintea şi inima lui lucrau în cele duhovniceşti prin rugăciune neîncetată: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!" La slujbe era totdeauna primul. Ducea şi o strană fiind cântăreţ. în timp ce canonarhul se ducea la cealaltă strană să rostească stihira, Părintele Haralambie spunea repede-repede Doamne Iisuse...", ca să nu-şi întrerupă rugăciunea sa neîncetată.

Astfel a trăit foarte muncitor şi duhovnicesc, fără ca să depună armele. Dar, din păcate, iată că o gripă puternică 1-a trântit la pat, şi medicul a spus părinţilor să nu se depărteze de el, pentru că peste puţin îşi va sfârşi viaţa. Părintele a auzit de sub pături şi a zis:

- Ce spui? Eu nu mor, până ce nu va veni Pastile ca să spun: Hristos a înviat!"

într-adevăr, au trecut aproape două luni, au venit Pastile, a spus Hristos a înviat", s-a împărtăşit şi apoi a adormit, îmbunătăţitul şi simplul bătrânel a devenit un adevărat copil a lui Dumnezeu şi împreună cu Dumnezeu a stabilit ziua morţii lui.

La Schitul Ivirului, Bătrânul Nicolae din obştea Marchianilor mi-a povestit despre un părinte, care avea şi el simplitate copilărească, că odată, când a secat fântâna lor, a coborât icoana Sfântului Nicolae în fântâna seacă legată cu o funie spunând:

- Sfinte Nicolae, să urci împreună cu apa, dacă vrei să-ţi aprind candela, căci poţi face asta. Vezi, vin atâţia oameni, şi nu avem puţină apă rece să le dăm. Şi o, minune!, apa urca încet - încet, iar icoana Sfântului plutea deasupra, până când a luat-o cu mâinile sale, a sărutat-o cu evlavie şi a dus-o în Biserică. (Aceasta s-a petrecut mai înainte cam cu cincizeci de ani).

La acelaşi Schit, puţin mai sus de această chilie, este chilia Sfinţii Apostoli" unde locuiesc acum doi Părinţi, care sunt şi fraţi după trup. în obştea aceasta era şi bătrânul Pahomie, la care se putea vedea în chip vădit sfinţenia zugrăvită pe faţa lui. Bătrânelul acesta era foarte simplu şi cu desăvârşire fără carte, dar foarte binecuvântat. La Biserica Schitului, când venea la sărbători, nu stătea niciodată în strană, ci stătea totdeauna în picioare, chiar şi la privegherile de toată noaptea şi spunea rugăciunea: Doamne Iisuse...". Când se întâmpla să îl întrebe cineva: Unde este slujba?", răspundea:

- Psalmi, psalmi spun părinţii.

Pentru el toate erau psalmi. Nici din psalmodie nu ştia nimic, afară de Hristos a înviat", pe care îl cânta la Paşti. Era întotdeauna gata să facă voile altora, fără să aibă voia sa.

Oricât de supărat ar fi fost cineva, dacă îl vedea pe Părintele Pahomie, îi fugea supărarea. Toţi l-au iubit, chiar şi şerpii, care aveau încredere în el şi nu fugeau când îl vedeau. In zona Chiliei erau mulţi şerpi pentru că era apă. Ceilalţi doi părinţi se temeau mult de şerpi, în timp ce bătrânul Pahomie se apropia de ei zâmbitor, îi prindea şi îi scotea în afara gardului.

Intr-o zi, cum mergea grăbit la chilia Markianilor, pe drum a găsit un şarpe mare, pe care la înfăşurat în jurul mijlocului ca pe o curea, voind să facă mai întâi treaba pe care o avea, şi după aceea să îl scoată afară din curtea lor. De cum 1-a văzut, Părintele Iacov s-a cutremurat, dar Părintele Pahomie s-a mirat de asta.

După aceea i-a spus:

- Nu ştiu de ce se tem de şerpi. Părintele Andrei al nostru se teme chiar şi de scorpioni. Eu îi adun în pumn pe scorpionii de pe pereţi şi îi arunc afară din chilie. Acum, când mâinile îmi tremură de parkinson, pe şerpii cei mari îi scot afară târându-i.

L-am întrebat pe Bătrân:

- De ce nu te muşcă pe tine şerpii, Părinte Pahomie? Mi-a răspuns:

- Iisus Hristos scrie undeva pe o foaie de hârtie că dacă ai credinţă, poţi apuca şi şerpii şi scorpionii, şi nu te vor vătăma".

Acest Bătrânel Sfânt, Părintele Pahomie a adormit la 22 octombrie 1967, cu un an mai înainte de Bătrânul Tihon despre care voi vorbi în continuare, precum şi despre alţi cuvioşi părinţi, care s-au nevoit cu mărime de suflet în Grădina Maicii Domnului şi s-au despătimit cu ajutorul Maicii celei bune, Prea Curatei Fecioare. S-au făcut ostaşi ai lui Hristos, şi-au biruit patimile, au nimicit pe vrăjmaşul diavol aceşti ostaşi de elită ai Bisericii noastre" şi au fost. încununaţi de Hristos cu cunună nestricăcioasă.

Pe mulţi dintre aceştia i-am cunoscut de aproape, dar, din păcate, nu i-am imitat şi acum mă aflu foarte departe de ei. Doresc însă din toată inima ca şi cei ce vor citi isprăvile lor dumnezeieşti să-i urmeze şi-i rog să se roage şi pentru mine, sărmanul Paisie.

joi, 15 noiembrie 2012

– Sfantul iconograf Andrei Rubliov





Sfantul Andrei, cel mai de seama dintre sfintii iconografi, s-a nascut in jurul anului 1360. Dorind viata monahiceasca inca din copilarie, a mers la Lavra Sfintei Treimi, care era ocarmuita in acea vreme de sfantul Nicon (praznuit in 17 nov.). Acesta din urma l-a trimis la manastirea Serpoukov, sub ascultarea ucenicului sau Atanasie, care l-a tuns in monahism. In urma hirotonirii intru preot, cum Atanasie era plecat la Constantinopol, Andrei s-a intors la Lavra Sfintei Treimi pentru a vietui acolo in apropierea sfantului Serghie. Acolo a fost initiat in arta iconografica, in parte de catre impreuna-nevoitorul si fratele sau intru Hristos, Daniel cel Negru care, originar din Bulgaria, i-a transmis notiunile de baza ale traditiei mostenite din Bizant. Cei doi au mers adesea la Moscova, la manastirea Andronic, intemeiata tot de sfantul Serghie si unde Daniel isi incepuse viata monahiceasca, si s-au imprietenit cu marele maestru al artei iconografice al Scolii de la Moscova, Teofan Grecul. Au lucrat impreuna la pictarea bisericii cu hramul Nasterea Maicii Domnului, apoi la cea a catedralei Arhanghelului Gavriil din Kremlin. In anul 1399, cel de-al doilea fiu al sfantului Dimitrie Donskoi, Gheorghe Dimitrievici, care locuia la Zvenigorod, a randuit construirea unei catedrale si a unei manastiri in acest oras, si i-a invitat pe cei mai buni artisti ai vremii pentru a o picta. Sfantului Andrei i-au fost incredintate frescele catedralei. In anul 1405, Teofan l-a chemat inapoi de la Moscova la Kremlin pentru a picta iconostasul catedralei Bunei-Vestiri. Trei ani dupa aceea, impreuna cu Daniel cel Negru, au lucrat la impodobirea catedralei Adormirii Maicii Domnului de la Vladimir. In jurul anului 1420 s-au intors la Lavra, unde au primit din partea egumenului ascultarea de a picta biserica principala a manastirii Sfintei Treimi. Sfantul Daniel a realizat frescele iar sfantul Andrei iconostasul, care cuprinde minunatele icoane ale Arhanghelului Mihail si ale sfantului Pavel, si mai ales binecunoscuta icoana a Sfintei Treimi, care se pare ca i-a fost inspirata de sfantul Serghie insusi.

Cei doi monahi iconografi dadeau dovada de atata ravna pentru post si rugaciune, incat erau plini de harul dumnezeiesc. Patrunsi intru totul de dragostea dumnezeiasca, isi intorceau mereu mintea si gandul spre lumina dumnezeiasca care stralucea in strafundul inimilor lor, singura lor grija fiind de a transpune in culoare, pe pereti si pe lemn, oglindirea acestei contemplari interioare. Cand nu se indeletniceau cu pictura, duminica, stateau asezati in fata cinstitelor icoane facute de sfintii lor predecesori, coplesiti de bucurie si lumina dumnezeiasca[1]. De aceea Domnul i-a proslavit in ceasul lor din urma: Andrei a adormit cel dintai (in jurul anului 1427), iar cum mai apoi si Daniel s-a imbolnavit, l-a vazut in clipa parasirii celor pamantesti pe fratele sau intru slava, chemandu-l cu bucurie la fericirea cea vesnica si fara de sfarsit. Au fost inmormantati impreuna la manastirea Andronic, la a carei pictura lucrasera impreuna[2].


Toate icoanele pictate de sfantul Andrei sunt pline de har, iar unele dintre ele s-au dovedit a fi facatoare de minuni; cea mai cunoscuta ramane fara indoiala cea a Sfintei Treimi, pe care Sinodul din 1551[3]a proclamat-o drept model pentru orice icoana ortodoxa. Aceasta icoana este mult mai mult decat o evocare a aparitiei celor trei Ingeri lui Avraam; in ea sfantul reprezinta, cu o maiestrie neasemuita si o putere teologica inegalabila, dragostea inefabila care uneste Persoanele divine. Miscarea circulara sugerata de inclinarea capetelor Ingerilor si de copacul din spatele scenei, precum si perspectiva inversata, al carei punct de plecare este privirea spectatorului, fac din credinciosul care sta cu evlavie in fata acestei « icoana a icoanelor » un participant la acesta „hora dumnezeiasca”. Este poftit sa ia loc la aceasta masa, ca al patrulea oaspete, si sa guste din cupa aratata cu delicatete de catre Inger, in care se disinge un animal jertfit, simbol al Ospatului euharistic.

[1]. Dupa Sfantul Iosif de Volokolamsk, Regula X, 29 trad. in limba engleza de D. M. Goldfrank, The monastic Rule of Iosif Volotsky, « Cistercian publications 36 », Kalamazoo 20002 p. 236.

[2]. In timpul lucrarilor din biserica acestei manastiri, in anul 1992, s-au gasit in fundatia altarului bisericii acestei manastiri moastele intemeietorului ei, Andronic (praznuit in 13 iunie) si a trei alti igumeni. Ulterior, un al cincilea mormant a fost descoperit, care adapostea trupurile a doi monahi care fusesera ingropati din nou in acest loc la un timp dupa moartea lor, si se pare ca este vorba de moastele Sfantului Andrei Rubliov si ale lui Daniel cel Negru.

[3]. Un teolog rus, parintele Paul Florensky, a ajuns sa spuna : « Trinitatea lui Rubliov exista, deci Dumnezeu exista ! » (L’Iconostase, Lausanne, 1992, p. 144). Conform interpretarii judicioase a parintelui G. Bunge inL’Iconographie de la sainte Trinité. Des Catacombes a Andrei Roublev, Paris 200, p. 115, aceasta icoana ar fi reprezentarea Pogorarii Sfantului Duh dupa Evanghelia Sfantului Ioan (In 14, 16) : Fiul, in centru, aratandu-I Tatalui paharul jertfei Sale, Ii cere sa trimita Duhul Sfant, ca Persoana, si nu ca „putere” ca pana atunci.

Semnificatia spirituala a icoanei ’Sfanta Treime’ a lui Andrei Rubliov

Icoana Treimii lui Andrei Rubliov[i] este adesea considerata ca punctul culminant al iconografiei ruse si chiar acei care sunt putin pregatiti sa perceapa incantatoarea frumusete a desenului si  a coloritului ei, sa patrunda profunzimea simbolismului ei, nu pot sa nu fie impresionati de prospetimea, tandretea, emotia continuta de aceasta capodopera. Aceasta a dat loc unei literaturi abundente, in care accentul este pus pe istorie si tehnica mai degraba decat pe interpretarea spirituala. Pe acest ultim punct de vedere am vrea sa ne plasam acum. Am vrea sa raspundem in termeni foarte simpli la intrebarea: ce ne spune icoana Sfintei Treimi a lui Rubliov?

Pentru a fixa ideile, sa ne amintim dispozitivul icoanei. Trei ingeri, recunoscuti dupa aripile lor, sunt asezati in jurul unei mese. Pe aceasta masa este asezat un platou. In spate, un peisaj, mai degraba schitat decat precizat – vedem acolo un arbore si o cladire. Este vorba de reprezentarea episodului descris in capitolul 18 din Geneza. Domnul, se spune acolo, i-a aparut lui Avraam in campia lui Mamvre, sub forma a trei barbati (Biblia nu pronunta cuvantul „ingeri”). Avraam i-a invitat sa se odihneasca si le-a oferit o masa. Traditia patristica a vazut in acesti trei vizitatori un simbol a celor trei persoane divine. Pe urma ei, traditia iconografica bizantina a ales sa reprezinte Treimea sub aspectul a trei barbati, deveniti ingeri, asezati la masa lui Avraam. Icoana lui Rubliov se insereaza deci intr-o lunga traditie consacrata. Dar poate ca ne vorbeste mai mult decat altele din acest lant.

Sa remarcam ca inca de la inceput ritmul miscarii circulare care pare sa antreneze toate elementele icoanei. Pozitia jilturilor , intrevazute lateral, cea a treptelor, pozitia insasi a picioarelor celor doi ingeri din prim plan, inclinarea capetelor lor: toate acestea evoca, sugereaza o miscare „dirijata” (in sens contrar acelor ceasornicului) aceasta miscare se manifesta si in planul din spate. Arborele inclinat spre stanga (spectatorului), ca sub suflul unui vant puternic. Spre stanga, la fel, se inclina panourile taiate ale acoperisului cladiri. Acest ritm exprima circulatia si comunicarea aceleiasi vieti divine intre cele trei persoane. Dar acestea nu se retrag intr-un sistem inchis. Ritmul lor este un ritm de adoptare, de efuziune, de daruire, de generozitate si de gratie. Condescendenta lor admite, invita, in cercul divin, fiinta creata, dar ea va ramane acolo distincta, pe locul ei propriu. Aplecand arborele, miscarea circulara a vietii divine atinge natura. Inclinand acoperisul edificiului (pe care judecandu-l dupa stilul lui general si mai ales dupa cel al ferestrelor si usilor, este o biserica), ea atinge umanitatea care se roaga, umanitatea la cea mai inalta putere a sa. Lumea „adoptata” constituie intr-un fel periferia. Cele trei persoane ocupa centrul. Aceasta este indicata printr-o subtila degradare a culorilor. Tonurile inchise – albastru, bordo, oranj, verde – ale vesmintelor ingerilor sunt inconjurate de galben-ul viu, mai usor, al aripilor si al jilturilor, si de fundalul pal, transparent aurit. Realitatea maximala este a celor  trei persoane. „Eu sunt cel ce sunt” (Ex 3,14).

Sa privim acum trasaturile acestor trei persoane. Ele nu au varsta si totusi produc o impresie de tinerete. Nu au sex si totusi ele imbina robustetea precisa cu gratiea. Fizionomiile si gesturile nu au fost „construite” in vederea farmecului, si totusi farmecul care se degaja este imens. Alte simboluri trinitare -  de exemplu Cel Batran de zile, mielul, porumbelul, trei barbati asezati pe acelasi tron – au fost reprezentate. Dar, dupa parerea noastra, nici o reprezentare nu este atat de apta ca icoana lui Rubliov, sa-l introduca pe credincios in realitatea vie a celor trei persoane. Pentru ce? Pentru ca Rubliov a stiut sa exprime intr-o maniera unica vesnica tinerete si eterna frumusete a celor trei. In teorie se stie bine aceasta. Dar cand in locul unui batran cu barba si par de zapada si al unui porumbel de nepatruns, regasim, datorita unei opere de arta, frumusetea si tineretea Fiului in Tatal si in Paraclet, o primim ca pe o revelatie practica, nu de concepte, ci de atitudini. De acum inainte o „vedem” diferit ne-o apropiem diferit, ii „simtim” pe cei trei diferit, pentru ca ne-a fost sugerat acum ca ei sunt altii, nu sunt de loc ceea ce credeam, ci ceea ce ne imaginam (de altfel mai mult sau mai putin in pofida noastra). Si, in viziunea noastra noua, cea a tineretii si frumusetii vesnice, cea a farmecului indescriptibil al celor trei, exista mai multa caldura, mai multa atractie, mai multa bucurie, mai multa realitate personala decat intr-o „pictura abstracta” pe care am dedus-o din schemele teologice. „Ochii tai il vor vedea pe Imparat in frumusetea lui” (Is 33,17).

Fiecare din cei trei ingeri poarta in mana un toiag lung si foarte subtire. Adica fiecare persoana divina este un calator, un pelerin. Numai Verbul s-a facut trup, dar daca s-a facut trup a fost prin puterea si vointa Tatalui si a Duhului. In nici un moment celelalte doua persoane nu au fost straine de lucrarea de salvare a Fiului, in nici un moment ele nu au incetat sa vina pana la noi si sa actioneze de o maniera invizibila. Icoana pune in lumina participarea intregii SfinteTreimi la intrupare. Cele trei bastoane constituie o declaratie si o promisiune. Ele declara ca cei trei au venit deja printre oameni. Ele promit ca cei trei vor veni inca. Dumnezeul nostru in trei persoane vine, vine pentru totdeauna.

Scopul acestei veniri este locuirea celor trei persoane printre oameni. De aceea cei trei ingeri au acceptat ospitalitatea lui Avraam. Ei s-au asezat la masa lui, aproape de cortul lui (Gen 18, 1-2), sub un arbore (Gen 18,3). Arborele si biserica reprezentate in icoana semnifica inca arborele si cortul din povestirea biblica. Icoana evoca viata divina a celor trei, dar ea o pune in legatura cu o masa omeneasca, cu nevoile omenesti. Cele trei persoane vor sa fie pentru noi mai mult decat vizitatori sau oaspeti in trecere. Exista o locuire a Treimii in sufletul slujitorilor lui Dumnezeu. Ospatul imparatiei mesianice se implineste acolo in mod invizibil. „daca cineva imi deschide usa voi intra la el si voi cina cu el si el cu mine” (Ap 3,20). „Noi vom veni la el si vom locui impreuna cu el” (Ioan, 14,23).

Dar ce exista pe aceasta masa in jurul careia sunt asezati cei trei ingeri? O farfurie este asezata acolo. Discernem greu ce contine aceasta. Totusi, studiul icoanei facut cu mijloace specializate deceleaza capul unui vitel. Avraam a pregatit pentru oaspetii sai trei masuri de floare de faina, un vitel tanar cu carnea frageda, unt si lapte (Gen 18,6-8). Sa fie deci aceasta ofranda a patriarhului ceea ce vrea sa indice farfuria? In povestirea Genezei, ingeri au venit la Avraam pentru a-i anunta promisiunea divina al carei obiect este Isaac. Avraam insusi sta in picioare, in jurul ingerilor in timpul mesei lor, si Sara foarte aproape, sub cort. Dar icoana ignora prezenta lui Avraam.

Felul de mancare oferit ingerilor si pus pe masa capata o semnificatie care depaseste infinit gestul ospitalier al patriarhului. Nu este vorba aici de Avraam si Isaac. Trebuie sa cautam in vitelul sacrificat un alt sens, mai inalt. Dumnezeu ii va prescrie mai tarziu lui Avraam sa ofere un vitel tanar ca jertfa pentru pacat (Lv 9,2,11). Mai tarziu si Mantuitorul insusi va povesti, intr-o parabola, cum tatal fiului risipitor a cerut sa se taie un vitel pentru festinul prin care celebra intoarcerea fiului sau (Lc 15,23). Astfel, vitelul din icoana este un simbol al sacrificiului si al mantuirii.  Si, prin aceasta, icoana ne face sa ne apropiem de misterul Rascumpararii. Caci acesti trei termeni, Treimea, Intruparea, Rascumpararea, nu sunt de loc separabili. Printr-un anume mister noi am inceput sa contemplam opera divina, aceasta contemplare (sprijinita nu pe ratiune, ci pe Revelatie) va chema pe celelalte mistere in virtutea unei necesitati interne. Pelerinajul celor trei ingeri purtatori de toiege de calatorie n-ar fi complet daca nu ar ajunge la Calvar. Icoana evoca deci sfatul celor trei persoane divine in vederea mantuirii neamului omenesc. In locul unei farfurii asezate pe o masa, o cruce ar fi putut pictorul sa ridice in mijlocul celor trei ingeri. O spiritualitate a Intruparii sau a Treimii este mincinoasa daca nu mentine Sangele Rascumparatorului in centrul operei de mantuire. Si iata de ce este drept si sugestiv ca toiegele ingerilor sa fie atat de subtiri, aproape ca un fir, si colorate in rosu. Caci acelasi fir stacojiu care a fost o garantie de salvare pentru Rahav, prostituata (Ioan  2,17; 6,23), uneste slabiciunea noastra cu Sangele pretios varsat pentru noi.

Acum, ca stim asupra carui obiect precis icoana concentreaza atentia celor trei ingeri, sa observam nuantele pe care le exprima atitudinile lor respective. Ele se aseamana uimitor. Trasaturile lor sunt aproape identice. Si totusi privirea lor si gestul lor exprima maniera proprie in care fiecare dintre ei este implicat in misterul Rascumpararii [ii] .

Ingerul care sta fata in fata cu spectatorul si care, raportat la acesta, sta dincolo de masa il reprezinta pe Tatal. Mana lui desemneaza farfuria; ea sugereaza sacrificiul, ea invita la acesta. Dar acest gest al mainii este mai degraba schitat decat afirmat, nu este un gest deschis, ci un gest retinut si ca retractil. Si privirea, incarcata de tristete, se intoarce.

Ingerul asezat in fata si la dreapta mesei, totdeauna in raport cu spectatorul, il reprezinta pe Fiul. Privirea Fiului este, de asemenea, trista. Dar ea nu se intoarce. In timp ce capul se inclina bland, in semn de acceptare, ochii, in acelasi timp fascinati si tristi de moarte – „Sufletul Meu este trist pana la moarte” (Mt 26,36) – se fixeaza asupra farfuriei. Mana se intinde spre aceasta; dar acolo inca gestul este stapanit, retinut; nu este ezitant, este intr-un anume fel ganditor, tatonant. Toata atitudinea exprima un fiat ascultator, resemnat, dureros.

Ingerul asezat la stanga, in fata mesei, reprezinta Paracletul. Este cazul sa spunem Paracletul mai degraba decat Duhul, caci aici cea de-a treia persoana isi exercita la modul suprem slujba ei de consolator. Mainile nu se intind direct spre farfurie, chiar daca doua degete ale maini drepte par a puncta spre aceasta; cele doua maini tin cu o anume solemnitate delicatul toiag rosu in fata Fiului. Ca si cum acest toiag i-ar fi prezentat pentru a-i vorbi despre pelerinajul terestru si despre sangele varsat. Ochii fixeaza fata Fiului. Au o expresie ranita. Atentia celei de-a treia persoana este profunda, in totalitate concentrata asupra ceea ce Fiul va face. Toata fiinta ingerului a treilea emana, in tacere, simpatia si mila. Oricine are dificultati in a-si reprezenta pe Duhul ca persoana ar trebui sa contemple indelung acest al treilea inger al icoanei. Contemplarea globala a acesteia ar fi de altfel deosebit de eficace pentru a ajuta sa intelegem cum Treimea este in acelasi timp una si distincta.

Prin raport cu farfuria asezata pe masa, cei trei ingeri au un gest si o privire diferita. Dar o armonie perfecta – acelasi fiat – insufleteste decizia lor interioara. Nimic nu este aici „comandat” din afara, impus de una din cele trei persoane. Exista numai consimtire unanima a celor trei la o exigenta a generozitatii lor, comuna supunere unei legi aplicate pana la consecintele ultime: „Nu este mai mare dragoste decat sa-ti dai viata” (Io 15,13). Icoana – bineinteles – exprima de o maniera antropomorfica realitati (mila, durere etc) care nu ii pot fi atribuite lui Dumnezeu asa cum ii sunt atribuite omului; avem aici, pictate pe o imagine, simboluri foarte inadecvate, dar pe care limbajul divin insusi le-a consacrat.

O ultima remarca. Nimic n-ar distinge una de cealalta, fizionomiile celor trei ingeri, daca n-ar fi relatia pe care fiecare fizionomie o exprima in privinta „alteia”. Avem aici trei generozitati care nu sunt nici opuse, nici juxtapuse, ci „puse” una prin raport cu cealalta – puse nu in fata celeilalte, ci in cealalta, in asa fel ca tocmai in aceasta relatie de iubire, in care fiecare persoana divina „se gaseste” ca si distincta, se afirma si se bucura de fericirea ei. Fiecare persoana divina tinde spre cealalta ca spre termenul in care isi obtine plenitudinea. Icoana lui Rubliov, pentru ca ne face sa intrevedem misterul Treimii, ne reveleaza misterul iubirii supreme pe care iubirea noastra creata n-ar sti sa o intalneasca, dar de la care poate primi inspiratia si orientarea ei.

Andrei Rubliov nu intelegea sa sugereze ganduri, ci o rugaciune. Intalnirea noastra cu cea mai celebra dintre operele lui nu va fi ceea ce a vrut el ca aceasta sa fie decat daca, luand cu aceasta ocazie, un contact mai profund cu cele trei persoane, sa repetam cuvintele lui Avraam adresate vizitatorilor divini, in campia lui Mamvre: „Domnul meu, daca am gasit bunavointa in ochii tai, nu trece mai departe, te rog, de slujitorul tau” (Gen 18,3). Si, daca noi ii primim pe cei trei din toata inima noastra, vom putea, ca Avraam, sa primim din gura lor asigurarea ca aceasta experienta binecuvantata, departe de a fi un episod izolat, ne va fi acordata din nou: „Negresit Ma voi intoarece la tine” (Gen 18,19).

Extras din revista Irenikon,nr.26, 1953, reprodus in revista Contact, nr.116, 1981.
dupa orginalul in limba franceza se gaseste pe site-ul: www.pagesorthodoxes.net

[i] Calugarul Andrei Rubliov a trait aproximativ in perioada 1370-1730. Icoana Treimii a fost pictata spre 1410 pentru Manastirea Sfanta Treime si Sfantul Serge, aproape de Moscova. A fost restaurata in 1906 si 1918.

[ii] Nu ignoram ca identificarea celor trei ingeri a fost dezbatuta. Unii interpreti au vrut sa-l vada pe Cristos, si nu pe Tatal, in ingerul central. Noi credem ca identificarea ingerului central si a tatalui este conforma cu cea mai veche, cea mai constanta traditie orientala, si am putea aduce dovezi in sensul acesta. In ceea ce priveste icoana lui Rubliov, vom cita marea autoritate a lui Alpatov in favoarea acestei identificari.

vineri, 21 septembrie 2012

Virtute şi răutate..



Cine vrea poate să se ridice de pe pământ la cer. Nu are nevoie pentru aceasta decât de bunăvoinţă şi de virtute! „Vreau, dar nu pot”, spun mulţi, „pentru că virtutea este greu de dobândit”. Să ştii că nu e deloc greu de dobândit, dacă ai râvnă şi tânjeşti spre Dumnezeu.

Gândeşte-te puţin la cei care pustnicesc prin mulţi şi prin locuri neumblate. Ce au făcut ei? Şi-au lăsat casă, rude, avere şi s-au închis într-o chilie mică, unde îşi nevoiesc trupul prin post, priveghere şi chinuri. Tu îmi vei spune: „Aceia pot să facă aşa ceva, dar eu nu pot”. De ce, oare, mulţi călugări, cu toate că trăiau mai bine decât tine şi erau mai slabi trupeşte, au hotărât să lase totul pentru viaţa în pustie? Mai spui: „Lupta aceasta este atât de mare, încât nu mulţi o pot duce până la capăt”. Dacă-i aşa, atunci nevoieşte-te mai puţin, pentru mai puţină virtute.

Nu poţi să dai banii tăi săracilor? Atunci măcar nu răpi ce este al altora. Nu poţi posti? Atunci măcar nu te deda plăcerilor trupeşti. Nu poţi să te rogi pentru cei care te batjocoresc? Atunci măcar îndură răutăţile lor în tăcere şi cu răbdare. Nu poţi face bine celor care te nedreptăţesc? Atunci măcar nu te răzbuna pe ei.

Hristos a pătimit atâtea pentru tine, chiar dacă era nevinovat şi fără de păcat, iar tu nu vrei să pătimeşti nimic de dragul Său, sau mai bine zis pentru mântuirea ta. Cum te vei înfăţişa dinaintea Lui în ziua Judecăţii? Ce răspuns vei da pentru încălcarea poruncilor Sale? Nu te înşela pe tine însuţi zicând: „Acum mă bucur de plăcerile acestei lumi, îmi nedreptăţesc semenii, mă răzbun pe duşmanii mei, fac tot felul de păcate, iar la bătrâneţe o să mă pocăiesc”. Spune-mi: cine ţi-a spus ţie că o să trăieşti atât de mult? Nu vezi câţi tineri sunt luaţi de moarte în fiecare zi? Şi chiar dacă ai trăi până la bătrâneţe, cum vei apărea dinaintea Domnului, după ce o viaţă întreagă ai nesocotit poruncile Sale şi l-ai slujit pe diavol?

Creatorul te-a făcut mai presus decât celelalte fiinţe ale sale: te-a făcut om. De ce te faci atunci trădător al bunătăţii cereşti şi dispreţuitor al demnităţii umane? De ce asemeni fiinţa ta cu animalul fără raţiune, tu, care ai dat animalelor iraţionale trăsături omeneşti? Iată: papagalului, după ce îl dresezi, îi dai vorbire omenească, iar leului îi dai blândeţe. Şi pe cele mai sălbatice animale le poţi îmblânzi. Iar tu cum te faci rob al patimilor iraţionale care se află în tine?

Dacă eşti om, dovedeşte acest lucru prin purtarea ta. Ai fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Dacă El este Sfânt, şi tu trebuie să fii. De altfel, aşa ne-a poruncit Domnul să fim, încă de pe vremea Vechiului Testament: Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt (Lev. 11, 44). Şi cum vei ajunge la sfinţenie? Ţinând toate poruncile lui Dumnezeu, fără să dispreţuieşti nici una dintre ele. Aşa cum o chitară care are doar o strună nu poate scoate muzică, la fel nici creştinul, dacă ţine doar o parte din poruncile lui Dumnezeu, nu poate dobândi virtutea. Cu ce credeţi că se alege cel care se roagă mult, dar nu face milostenie? Cu ce se alege cel care face milostenie, dar din bani pe care i-a câştigat pe nedrept? Cu ce se alege cel care câştigă cinstit banii, dar face milostenii ca să îl vadă şi să îl laude oamenii? Cu ce se alege cel care se fereşte să-l vadă oamenii, dar se mândreşte în sinea lui cu faptele bune pe care le-a făcut? Cu ce se alege cel care nu se mândreşt
e, dar se dedă lăcomiei, desfrâului şi altor plăceri? Cu ce se alege cel care nu se dedă plăcerilor, dar este iubitor de argint?

De aceea, să ne luptăm ca să ţinem toate poruncile şi să dobândim toate virtuţile. În această luptă duhovnicească a noastră, ne sunt aproape oamenii buni şi plini de virtuţi, care prin sfaturi folositoare şi prin exemplul lor ne ajută să ne îndreptăm spre o viaţă a sfinţeniei. De fapt, de aceea i-a lăsat Dumnezeu pe oamenii răi şi buni laolaltă: ca să micşoreze răutatea celor dintâi prin însoţirea cu cei din urmă. În felul acesta, cei buni sunt de două ori vrednici de cinstire, pentru că pe de o parte, păşesc pe drumul virtuţii, iar pe de altă parte, de pe urma lor se folosesc şi cei răi.

Din nenorocire, cei mai mulţi oameni îi invidiază nu pe cei buni, ci pe cei răi, adică pe oamenii vicleni şi înşelători, pe cei cu mai multe feţe, pe lacomi şi pe cei care sunt în stare de orice pentru interesul lor, pentru bogăţii şi funcţii, vătămându-i şi nedreptăţindu-i fără mustrare de conştiinţă pe ceilalţi. Pe aceştia nu ar trebui să-i invidiem, ci să ne pară rău de ei, pentru că în realitate, ei nu fac rău celorlalţi, ci lor înşişi. Nenorocirea nu este să fii nedreptăţit, ci să nedreptăţeşti. Dumnezeu nu este nedrept. De aceea, fie în această viaţă, fie în cealaltă, nedreptatea se plăteşte, la fel cum este răsplătită şi virtutea.

Atunci când vezi vreun om că trăieşte în evlavie şi dreptate, chiar dacă ar fi legat cu mii de lanţuri, chiar dacă ar fi aruncat în cea mai întunecoasă închisoare, chiar dacă ar fi chinuit de sărăcie sau dacă nu ar avea mâini sau picioare sau dacă ar fi măcinat de vreo boală fără vindecare, să-l fericeşti şi să-l invidiezi, pentru că pe acela îl aşteaptă viaţa veşnică şi fericirea nespusă. Iar atunci când vezi vreun om trăind în nedreptate şi dispreţ faţă de poruncile lui Dumnezeu, în viclenie şi înşelăciune, chiar dacă ar fi slăvit de toţi oamenii, chiar dacă ar avea bogăţii nenumărate sau dacă ar fi stăpânul lumii, să-ţi pară rău şi să plângi pentru el, căci îl aşteaptă iadul veşnic şi suferinţa neînchipuită.

Ce va câştiga cel care este bogat în bani, dar sărac în virtute? Ce va câştiga cel care are mult pământ, dar este robul patimilor sale? Ce va câştiga cel care este slăvit de oameni, dar este supus păcatului? Nimic altceva decât moarte sufletească şi despărţire pentru totdeauna de Domnul dătător de viaţă. Pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru (Rom. 6, 23).

Trăsătura caracteristică a omului adevărat, zidit după chipul lui Dumnezeu, este faptul că el seamănă cu Ziditorul său şi vrea să Îi placă Lui. De aceea, cel care nu vrea nici să audă despre a fi pe plac Domnului nu poate fi numit om. O asemenea fiinţă s-ar putea numi fiară. Şi gândeşte-te cât de înfricoşător este ca, în timp ce Domnul vrea să ne facă asemănători îngerilor sau, mai mult, asemănători cu Sine, noi nici măcar oameni să nu rămânem, ci să ne transformăm în fiare. Trăsătura caracteristică a fiarelor este supunerea faţă de instincte, adică înclinaţia către răpire, răutate şi nesupunere, pe când trăsătura caracteristică a omului este domnia raţiunii, care se oglindeşte în bunătate, milă, fuga de rău şi săvârşirea binelui.

Dumnezeu a pus în om o conştiinţa, care îi spune ce este bine şi ce este rău. De aceea, oamenii care păcătuiesc, din simţământ de vinovăţie, nu vor să audă că îi strigi cu numele faptelor pe care le-au săvârşit. Spre exemplu, dacă îl strigi: „Preacurvarule!” pe un om care preacurveşte, se va supăra, deşi se simte bine atunci când săvârşeşte păcatul. La fel, dacă îl strigi „Călcătorule de jurământ!” pe cel care a călcat jurământul dat, se va supăra, cu toate că el a săvârşit păcatul acela. Zice că păcatul său este un lucru bun, dar îl supără cuvântul care înfăţişează ceea ce a făcut. Dimpotrivă, dacă îi zici unui om cuminte: „Omule cuminte!”, acela nici nu se ruşinează, nici nu se supără. Dacă îl strigi pe un om drept: „Omule drept!”, nu se va simţi jignit, nici nu se va supăra. Cel mult nu va primi cuvintele tale din smerenie, dar sufletul său se va simţi bucuros pentru recunoaşterea faptelor bune pe care le săvârşeşte.

De altfel, nici o răutate nu se arată cu adevărata ei faţă. De fiecare dată împrumută înfăţişarea vreunei virtuţi. Când mincinosul spune minciuni, zice că spune adevărul, când omul înşelător pune la cale lucruri murdare, se preface om cinstit şi sincer, iar când calomniatorul spune răutăţi despre unul sau despre altul, zice că totul este adevărat.

Sufletului omenesc, chiar dacă este murdărit de păcat, îi plac cuvintele frumoase. Spre exemplu, un om bogat şi lacom, care nu se gândeşte la nimic altceva decât cum să răpească şi să nedreptăţească, se poate să miluiască vreun sărac sau să-l ierte pe vreun datornic de-al său, dacă aceştia îi vorbesc frumos şi îl laudă, adică în loc să îi zică pe faţă ce răutăţi a făcut, îi vorbesc despre virtuţile sale, spunându-i: „Eşti om bun şi milostiv; grija ta faţă de semeni este vrednică de laudă; cu toţi vorbesc despre binefacerile tale” şi aşa mai departe. Cu asemenea cuvinte de laudă, omul rău se face bun, cel hain îşi moaie inima, cel neînduplecat de înduplecă. Aşadar, răutatea este învinsă prin laude. Omul rău nu vrea să audă nici un cuvinţel despre răutatea sa, pentru că firea sa omenească vrea ceea ce i se potriveşte, chiar dacă prin voia sa alege altceva.

Aşadar, să nu spunem că cutare este bun prin firea lui, iar cutare este rău prin firea lui. Pentru că dacă omul era prin firea sa bun, nu ar fi putut să se facă rău, iar dacă era prin firea sa rău, nu ar fi putut să se facă bun. Cu alte cuvinte, dacă virtutea şi răutatea nu depindeau de voirea noastră şi dacă Dumnezeu nu ne-ar fi creat cu libertate de alegere, atunci ar fi trebuit ca toţi oamenii să fi fost fie buni, fie răi. Dar când vedem că semenii noştri se luptă cu patimile, le biruie şi dobândesc virtuţi, nu mai există pentru noi îndoială că pe de o parte, fiecare suflet are posibilitatea de alegere fie a binelui, fie a răului şi, pe de altă parte, firea omenească are puterea de a se îndepărta de rău. Cei care sunt buni şi plini de virtuţi au dobândit binele prin alegerea şi efortul lor, având, bineînţeles, ajutorul harului lui Dumnezeu. De asemenea, este clar că suntem lipsiţi de virtuţi şi, în felul acesta, ne lipsim şi de mântuire, din cauza lenei şi a relei noastre voinţe.

De aceea, să nu spunem că alţii ne împiedică să luptăm pentru dobândirea virtuţilor. Numai noi suntem vinovaţi pentru aşa ceva. Nici măcar diavolul nu ne poate împiedica să păşim pe drumul virtuţii, dacă noi nu vrem să îl urmăm. Diavolul ne poate înşela şi ne poate răpune dacă suntem cu nebăgare de seamă, dar nu îi poate împiedica pe cei care caută virtutea şi nu îi poate obliga să săvârşească păcate. Atunci când vrem cu adevărat să trăim în virtute, nu ne încovoiem, oricât de mult ne-ar ispiti ceilalţi; la fel, atunci când ne place mai mult păcatul decât virtutea, chiar dacă nimeni nu ne-ar împinge spre păcat, noi tot urmăm drumul răutăţii.

Virtutea este prin ea însăşi vrednică de laudă. Iar atunci când omul luptă pentru virtute în mijlocul oamenilor răi, ea este mai strălucitoare şi cu atât mai vrednică de laudă. Din virtutea unui om se pot folosi mulţi oameni răi, în vreme ce răutatea multora nu poate vătăma pe un om care lucrează cu adevărat virtutea. Un om sfânt poate izbăvi un întreg popor de mânia lui Dumnezeu, în vreme ce un popor întreg de păcătoşi nu poate abate de la calea sa pe un om sfânt. Lucrul acesta se vădeşte din povestea vieţii lui Noe: toată omenirea a fost pierdută, numai el a scăpat de apele potopului (Facerea 6, 1-7, 24). Acelaşi lucru îl vedem din viaţa dreptului Lot: numai el a fost salvat din oraşul sodomiţilor (Facerea 19, 1-30). Adu-ţi aminte şi de proorocul Moise, care a reuşit singur, prin rugăciunea sa, să izbăvească întreg poporul israelit (Ieş. 32, 7-14). Iată şi alt fapt care înfăţişează iubirea de oameni a lui Dumnezeu: în anul 701 î.Hr., când regele asirienilor, Senaherib, s-a pornit cu oaste împotriva regelui iudeu, evlaviosul rege Iezechia s-a rugat din toată inima lui Dumnezeu pentru izbăvirea Ierusalimului şi a locuitorilor săi. Iar Dumnezeu i-a răspuns lui Iezechia: Eu voi păzi cetatea aceasta, ca să o izbăvesc pentru Mine şi pentru David, robul Meu (4 Regi 19, 34). Şi cu adevărat, Dumnezeu a izbăvit oraşul Ierusalim de dragul regelui şi proorocului David, care murise cu trei sute de ani mai înainte. Vedem, aşadar, că atunci când printre cei vii Dumnezeu nu găseşte oameni vrednici să se roage Lui pentru oamenii păcătoşi, îi iartă şi îi izbăveşte pe aceştia de dragul sfinţilor care au murit.

Mare este puterea virtuţii sfinţilor! Viaţa lor este pildă pentru cei leneşi, cuvintele lor sunt îndreptare pentru cei mici la suflet, rugăciunile lor schimbă hotă-rârile lui Dumnezeu, ba chiar şi hainele şi obiectele lor personale sunt izvor de sfinţire pentru cei care le ating. Mantia proorocului Ilie a despărţit în două apele râului Iordan (4 Regi 2, 8); încălţămintea celor trei tineri – Anania, Azaria şi Misail – a călcat peste puterea focului din cuptor (Dan. 3, 20-27); lemnul lui Elisei a făcut ca securea de fier să iasă din apele râului (4 Regi 6, 1-7); toiagul lui Moise a despărţit Marea Roşie în două şi a scos apă din stânca lui Horeb (Ieş. 14, 15-22; 17, 5-6); şorţurile lui Pavel alungau duhurile rele (Fapte 19, 12); umbra lui Petru, căzând peste bolnavi, îi vindeca (5, 15-16), moaştele sfinţilor mucenici fac minuni nemai-văzute. Ce altceva trebuie să vă mai spun ca să vă arăt puterea virtuţii şi să vă trezesc dorinţa să urcaţi spre sfinţenie?

Unii pot spune: „Sfinţenia şi virtutea sunt bune şi vrednice de laudă, dar nu le putem dobândi pentru că rudele şi prietenii noştri ne stau împotrivă, îşi bat joc de noi şi ne împing spre păcat”. Cu cei care ne împiedică să ducem o viaţă creştinească şi ne îndeamnă la rele, trebuie să întrerupem orice legătură. Bineînţeles că dacă avem şanse să îi îndreptăm fără să suferim noi înşine vreo pierdere sufletească, atunci trebuie să facem tot ce putem pentru ei. Dar dacă ei nu se îndreaptă, iar noi suntem în primejdie din cauza purtării lor, atunci este nevoie să fugim cât mai departe de ei. Sfântul Apostol Pavel, scriindu-le corintenilor şi tesalonicenilor, îi îndeamnă să nu se însoţească cu oamenii păcătoşi şi cu purtare nepotrivită (1 Cor. 9, 11; 2 Tes. 3, 14). Unii vor zice: „Dar dacă facem aşa ceva, rudele şi prietenii noştri de care ne ferim îşi vor da seama şi ne vor îndepărta”. Şi ce-i cu asta? Atunci când oamenii lui Dumnezeu şi Însuşi Dumnezeu ne vor aproape de ei, nu trebuie să ne pese că oamenii păcăto
şi ne îndepărtează sau ne vorbesc de rău. De altfel, nu este cu putinţă ca lucrătorul binelui să fie lăudat de toţi. Răutatea arată întotdeauna multă duşmănie faţă de virtute. Dar atunci când luptă împotriva ei, nu numai că nu o vatămă, ci o şi întăreşte. Atât de mare este puterea virtuţii, încât chiar şi când pare că este învinsă de răutate, ea este, de fapt, învingătoare. Lucrul acesta este vădit de pomenirea dreptului Abel. Cu toate că a fost omorât de Cain, el a primit cununa sfinţeniei de la Dumnezeu şi este fericit de oameni până în ziua de astăzi. Pe când Cain, dimpotrivă, a fost osândit de Dumnezeu, iar de oameni este înfierat ca ucigaş de frate.

În lumea aceasta, oamenii răi şi necucernici sunt cu mult mai mulţi decât cei buni şi evlavioşi. Dar ascultă ce spun Hristos şi Pavel, credinciosul Său rob: Cu ce voi asemăna împărăţia lui Dumnezeu? Asemenea este aluatului pe care, luându-l, femeia l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit totul (Luca 13, 20-21); Puţin aluat dospeşte toată frământătura (Gal. 5, 9). Ce vor să zică Hristos şi Apostolul Pavel prin aceste cuvinte? Că cei drepţi, cu toate că sunt puţini, au puterea, prin bogăţia harului din ei, să îndrepte spre Hristos mai mulţi oameni păcătoşi.

Pe vremea în care întreaga lume se afla în necredinţă, apostolii erau numai doisprezece. Iată cât de puţină era drojdia şi cât de mare aluatul! Cu toate acestea, apostolii au reuşit să aducă la Hristos lumea întreagă. Între aluat şi drojdie nu a existat nici o diferenţă în privinţa firii, căci cu toţii erau oameni. Diferenţa a fost de calitate – o diferenţă uriaşă: apostolii dobândiseră Duhul Sfânt şi cunoaşterea adevăratului Dumnezeu, în vreme ce oamenii ceilalţi erau adânciţi în întunericul necunoştinţei şi al păcatului.

Mai ascultă şi un alt exemplu, care arată puterea îndrăznelii dinaintea lui Dumnezeu a unui sfânt, pe de o parte, şi ticăloşia mizerabilă a unui stăpânitor al acestei lumi, pe de altă parte. Sfântul este Cinstitul Înainte-mer-gător, iar stăpânitorul din această lume este Irod Antipa. Primul, sărac şi fără apărare, trăia în pustie, însoţit fiind numai de tufişuri uscate, de pietre şi de şerpi. Îmbrăcat într-o haină din păr de cămilă, se hrănea cu lăcuste şi cu miere sălbatică. Cel de-al doilea era puternic şi bogat, fiind stăpânul întregii ţări. Locuia în palate pline de bogăţii, purta haine scumpe şi era păzit de nenumăraţi ostaşi, bucurându-se de mâncăruri nemaiauzite. Cu toate acestea, omul sfânt şi lipsit de apărare îşi ridica vocea deasupra celei a puternicului stăpânitor şi îl mustra, pentru că se căsătorise împotriva legii cu Irodiada, soţia fratelui său vitreg, Filip. Nu-ţi este îngăduit să ţii pe femeia fratelui tău (Marcu 6, 18), îi tot spunea fără nici o frică lui Irod. Vezi cum virtutea are puterea şi dreptul de a certa răutatea?

Tu îmi vei spune: „Da, dar tocmai de aceea a fost Ioan aruncat în închisoare şi apoi omorât”. Şi ce-i cu asta? Cu toţii vom muri mai devreme sau mai târziu. Importante sunt mântuirea sufletului şi ce lăsăm în urma noastră. Cinstitul Înainte-mergător a primit şi mântuirea şi mărirea numelui său pe pământ şi în ceruri, căci nu se bucură numai de fericirea nespusă a Împărăţiei lui Dumnezeu, alături de Hristos, ci este lăudat şi cinstit până în zilele noastre ca proroc, apostol, mucenic şi înger. Pe când Irod nu a fost osândit numai la iadul fără sfârşit, dar până astăzi este socotit una din cele mai murdare şi mai îngrozitoare personalităţi din istorie.

Irod nu era numai lipsit de evlavie, dar şi prost. Amintiţi-vă ce s-a întâmplat de ziua sa. La masa pe care a dat-o pentru stăpânitorii din Galileea, a dansat Salomeea, fiica Irodiadei. Dansul ei a plăcut atât demult lui Irod, încât acesta a jurat: Orice vei cere de la mine îţi voi da, până la jumătate din regatul meu (Marcu 6, 23). Ei, spuneţi-mi: nu era prost?

Vai de tine, Irod! Atât de mică să fie valoarea regatului tău? O dată a dansat necuviincioasa Salomeea, iar tu i-ai dăruit jumătate din el. Dacă mai dansa şi a doua oară, ce mai făceai? Să-ţi doreşti să nu mai danseze sau să nu mai danseze aşa de frumos. Altfel, o să ajungi pe drumuri.

Toţi oamenii care sunt atraşi de desfătări şi caută plăcerile acestei lumi, chiar dacă ar avea bogăţii nenumărate şi funcţii înalte, nu sunt liberi, ci sclavi, nu sunt raţionali, ci animale fără minte. Cei care, dimpotrivă, se nevoiesc pentru dobândirea virtuţilor şi pentru împlinirea voii lui Dumnezeu, chiar dacă ar fi săraci şi lipsiţi de importanţă, se bucură de libertatea Duhului Sfânt, adică de adevărata libertate pe care le-o dăruieşte Hristos, aceşti oameni fiind chipuri ale Preasfântului Dumnezeu.

Vă voi dovedi deîndată, printr-un exemplu, cine este om liber şi cine este sclav: un rege rău îi cere unui supus de-al său, care este om bun, să facă o fărădelege. Cum va proceda omul acela? Nu numai că nu va săvârşi fapta aceea murdară, dar şi va încerca să-l îndemne pe rege să îşi schimbe gândul păcătos, chiar dacă în felul acesta îşi va primejdui viaţa. Cine este, aşadar, liber din aceştia doi? Cel care nu se teme nici de rege sau cel care este dispreţuit de supuşii săi? Omul stăpânit de patimi şi legat de păcat, care alege păcatul în loc de virtute, chiar şi coroană regească de ar purta, este în realitate un rob. Nu rob al omului, ci al diavolului. Iar pe cel pe care îl slujeşte în această viaţă, îl va sluji şi în cealaltă. Împreună cu diavolul va fi dat pedepsei veşnice, pentru că deşi a avut toate condiţiile să se facă om bun, el a vrut să meargă pe drumul răutăţii.

Amintiţi-vă de pilda talanţilor. Era un om care, plecând în călătorie, i-a chemat la sine pe slujitorii săi şi le-a încredinţat banii pe care îi avea. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, iar altuia un talant, fiecăruia după cât era de priceput la mânuirea banilor. După aceea, stăpânul a plecat. Cel care avea cinci talanţi a folosit banii ca să câştige încă pe-atâţia. Cel care avea doi talanţi, a câştigat alţi doi. Pe când cel care a primit un talant a săpat în pământ şi a ascuns talantul, până când a venit înapoi stăpânul său. Când stăpânul s-a întors din călătorie, i-a cinstit pe cei care câştigaseră cinci şi doi talanţi, pe când pe cel de-al treilea l-a osândit pentru lenea şi viclenia sa: Iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor (Matei 25, 30).

Aşadar, dacă acela, care până la urmă nu a cheltuit nici un ban, ci l-a păstrat pentru stăpânul său, a fost osândit, ce se va întâmpla cu cel care foloseşte banii stăpânului pentru săvârşirea de rele? Dacă acela a fost aruncat în întuneric, ce se va întâmpla cu noi, care trăim în păcat şi fugim departe de virtute, cu toate că avem toate condiţiile să devenim buni?

Ştiu ce spun mulţi în sinea lor: „Dar ce, voi, clericii, care ne vorbiţi mereu de virtute, sunteţi cu toţii plini de virtuţi?” Bineînţeles că nu. Există clerici nevrednici – ştiu lucrul acesta –, aşa cum există clerici vrednici de veşmântul lor. Dar pe tine, omule, nici păcatul celor dintâi nu te poate vătăma cu nimic, dacă mergi pe drumul lui Dumnezeu, nici virtutea celor din urmă nu-ţi foloseşte la nimic, dacă te afli pe drumul celui viclean. Oamenii care duc lupta cea bună, fie că sunt clerici sau mireni, vor moşteni Împărăţia cerurilor, pe care a pregătit-o Dumnezeu de la începutul lumii. Iar cei care păcătuiesc fără să se pocăiască până la sfârşitul vieţii lor se vor duce la osânda veşnică, ce s-a pregătit pentru diavol şi pentru cei care se învoiesc cu el. Fără nici o îndoială, osânda clericilor nevrednici va fi foarte grea. Dar nevrednicia anumitor clerici nu este o scuză pentru lenea ta şi nu îţi va uşura cu nimic pedeapsa atunci când te vei afla la Judecată.

De altfel, acuzaţiile şi răutăţile pe care le spunem împotriva clericilor sunt ele însele un mare păcat, pentru că nu lovesc numai în acei oameni, ci mai ales în sfânta taină a preoţiei. Cu toţii cunoaştem porunca: Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura (Matei 7, 1-2). Dacă nu trebuie să ne judecăm semenii, în general, cu atât mai mult nu trebuie să-i judecăm pe preoţi, care oricât de păcătoşi ar fi, ne dăruiesc iertarea păcatelor şi harul lui Dumnezeu prin Sfintele Taine. Dar cu toate acestea, cât de uşor cădem în păcatul judecării! Uităm că vom fi judecaţi la fel cum judecăm şi că ni se va măsura cu aceeaşi măsură cu care măsurăm.

Vei spune: „Unii clerici pricinuiesc sminteli, vătămând astfel suflete”. Aşa este. Ce spune Evanghelia? Smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala (Matei 18, 7). Iar eu adaug: vai de cel care se sminteşte, pentru că sminteala sa arată cât de căldicele îi sunt credinţa şi evlavia. Iar pe cei căldicei, Domnul îi va vărsa din gura Sa, aşa cum este scris în Apocalipsă (Apoc. 3, 16). Oamenii care sunt cu adevărat credincioşi şi evlavioşi se feresc de sminteală. Ei tac şi se roagă pentru liniştirea celor care s-au smintit şi pentru întoarcerea lor în sânul Bisericii. Numai cei cu puţină credinţă sau cu credinţă falsă şi cei lipsiţi de evlavie se smintesc atunci când văd păcatele clericilor. Ei nu fac decât să sporească sminteala prin bârfele şi răutăţile pe care le scot pe gura lor. De ce se poartă aşa? Fie ca să facă rău Bisericii (lucru zadarnic), fie să justifice (tot zadarnic) propria lor ticăloşie.

Smintelile trebuie să vină, spune Domnul. Oare din cauza spuselor Sale vin smintelile? Nici prin gând să nu ne treacă aşa ceva! Smintelile nu vin pentru că le-a prezis Domnul. El le-a prezis pentru că ştia că vor veni. Dacă oamenii nu ar fi voit să urmeze drumul care duce spre diavol, nu ar mai fi fost sminteli în această lume, iar dacă nu ar mai fi fost sminteli, ele nu aveau să mai fie prezise. Hristos a vorbit despre ceea ce urma să fie.

„Şi dacă cei care pricinuiesc sminteli s-ar îndrepta şi nu ar mai exista sminteli, nu ar ieşi Domnul mincinos?”, poate că vor întreba unii. Dacă ar fi fost aşa, Hristos nu ar mai fi făcut acea prezicere. Aşadar, dacă ne-am fi făcut cu toţii oameni plini de virtuţi – lu-cru care ar fi fost ştiut de Dumnezeu, Care este atotcunoscător – atunci El nu ar mai fi spus că vor fi sminteli. Dar pentru că ştia că mulţi oameni nu se vor îndrepta, El a făcut o astfel de proorocie.

„Şi de ce nu îi şterge de pe faţa pământului pe cei răi, care pricinuiesc sminteli, pentru ca cei buni să nu fie duşi în ispită?”, întreabă unii. Pentru că din sminteli se vatămă numai cei răuvoitori, adică cei care vor să săvârşească răul. De altfel, dacă Dumnezeu i-ar nimici pe cei răi, atunci nici unul dintre noi nu s-ar mai mântui. Răutatea noastră nu o vedem şi de aceea nu ne pocăim pentru ea, nu ne îndreptăm şi nu ne sfinţim. Vedem numai răutatea celorlalţi, pe care îi judecăm şi îi vorbim de rău, neţinând cont de faptul că la Judecată nu vom da socoteală pentru faptele semenilor noştri, ci pentru ale noastre.

De aceea, să ne abatem fără întârziere de pe drumul pierzător al răutăţii şi să mergem pe drumul mântuitor al virtuţii, pentru că astfel, şi în această viaţă trecătoare vom avea binecuvântarea lui Dumnezeu, şi în cealaltă ne vom bucura de bunătăţile nestricăcioase ale Împărăţiei cerurilor.

Sfantul Ioan Hrisostom.

sâmbătă, 25 august 2012

Mesajul celor 7 Sfinti de la Muntele Athos



Acest mesaj a aparut in anul 2010 in cartea "Profetii despre Romania" si este intitulat: "Sfaturi utile si intelepte ce au multa putere harica pentru a-i ajuta pe cei drept credinciosi sa treaca cu bine si nevatamati vremurile apocalipsei pe care le traim"

Iata acest mesaj:
"Dragi copii ai Tatalui Ceresc, dupa o adanca chibzuinta si o mare perioada de ruga catre Tatal Nostru ceresc si catre Fiul Sau Preasfant cu ajutorul si prin mijlocirea milenara a lacrimilor sfinte ale Preasfintei Fecioarei Maria prin glasul fara numar al multimii si al ingerilor, va aducem voua celor care traiti in aceste timpuri binecuvantate, dar care totodata sunt si vremuri de mari incercari si sunt pline de mari daruri ceresti pentru eternitate, cateva sfaturi care va pot servi ca scut si pavaza impotriva oricarui rau.

Prin puterea lor nebanuita aceste sfaturi vor intari mult rugaciunea voastra anemica atunci cand ea nu este rostita cu toata taria gandului sau cand nu are toata trezirea inimii in ea fiind slabita ca forta in felurite tulburari ale trupului tocmai pentru ca trebuie sa stiti ca este necesar sa deveniti fara pata pentru a intra in imparatia Tatalui prin ajutorul Fiului sau Iisus Hristos.

Aflati ca orice viciu, orice gand rau, orice vorba urata ce iese din voi si pe care le tineti cu buna stiinta in mintea, in inima si in trupul vostru hranindu-le, va vor duce pe multi dintre voi la pierzanie in zilele luptei nevazute din urma si pentru aceasta trebuie neintarziat sa luati aminte si sa renuntati inca de pe acum la toate viciile voastre, la toate vorbele urate si la toate sentimentele rele care salasluiesc inca in voi cu acordul vostru.

Ele se realizeaza fie cu voia voastra, fie fara voia voastra, fiind pentru fiecare dintre voi porti prin care demonii intra in voi si in fiinta voastra pentru ca in felul acesta sa-i hraniti cu fiecare fapta rea, cu fiecare vorba sau cugetare rea, inchizand in felul acesta tot mai mult in voi insiva poarta raiului.

Acesta este sensul profund al indemnului duhovnicesc milenar – pocaiti-va si intorceti-va cat mai repede catre Tatal Ceresc. Trebuie sa va umpleti viata cu taina hristica a consacrarii si a oferirii a tot ceea ce faceti bun, a tot ceea ce ganditi si traiti doar in Dumnezeu, pentru Dumnezeu si catre Dumnezeu Tatal.

Luati aminte ca fiecare trebuie sa spuneti asa: "Doamne Dumnezeule Tata ceresc tie iti consacru in totalitate aceasta zi".

Dimineata cand va treziti trebuie sa faceti aceasta actiune iar cand veti vrea sa infaptuiti orice lucru important rostiti aceasta chiar si pentru ceea ce urmeaza sa mancati, rostiti aceasta cu multa iubire chiar si atunci cand veti iubi si veti incheia in felul acesta: "Faca-se voia Ta atotputernica Tata ceresc. Amin"

Si daca veti simti harul Dumnezeiesc coborand ca un raspuns asemeni unei adieri din crestet pana in inima, daca nu pana in talpi, sa stiti ca aceasta fapta este primita de Tatal Ceresc si o veti putea face fiind protejati si ajutati de El, altfel nu!.

Daca nu veti primi raspuns, aceasta nici pentru a treia oara, sa va paziti pentru ca acea fapta este pentru voi inoportuna. In felul acesta, dragi purtatori de lumina sfanta, daca la inceput v-ati lepadat de orice viciu, de orice fapta rea si de orice vorba rea dupa ce ati primit harul Dumnezeiesc si discernamantul divin al faptelor si integrarilor Dumnezeiesti, va vom trimite inca 3 arme de lumina inexpugnabile si de neanfrant ce provin din cerul ierarhiilor ceresti.

Taina binecuvantarii cu har divin este acum deschisa si de mare trebuinta pentru fiecare crestin si iubitor de Dumnezeu. Cu ajutorul ei veti putea proteja, binecuvanta si umple in felul acesta de lumina divina toate faptele, gandurile si scopurile voastre cele bune si placute lui Dumnezeu.

Pentru aceasta veti spune in inima voastra dupa ce veti ridica mana dreapta la umarul vostru cu degetele desfacute:

"Doamne Dumnezeule Tata Ceresc daca este cu putinta binecuvanteaza aceasta fiinta care are numele ... sau acest lucru, sau aceasta fapta/ mancare, faca-se numai Voia Ta Atotputernica. Amin."

Si veti simti atunci cum harul Dumenzeiesc va binecuvanta prin voi si va va binecuvanta pe voi prin trecerea sa prin voi cu usurinta si umplere de o tainica bucurie ce este luminoasa, a intregii voastre fiinte, treptat de la gat pana la inima si in tot corpul.

Aceasta mare taina euharistica va va da voua haine de inger de care atata timp cat le veti purta si exersa mai multe ore pe zi, niciun demon nu se va mai putea atinge de voi pentru ca lumina lor ii va indeparta de voi.

Fiti in felul acesta niste mesageri ai luminii Dumnezeiesti si binecuvantati pe toti si toate in mod total in viata voastra. Iar pentru a va intari si pentru a va curati si mai mult folositi zilnic puterea cea tainica a aceleasi lumini Dumnezeiesti de care va vorbeam mai sus, dar care este condensata in materie prin puterea luminii lumanarilor ce va fi consacrata fie celor dragi, fie voua personal.

Incepeti neintarziat sa va hraniti sufletul si spiritul cu lumina a macar 7 lumanari pe zi. Lumina lumanarilor ce vor fi consacrate va va pazi si va va trece pragul celor 3 zile de intuneric total pe care urmeaza sa le traiti.

Daca toate acestea le veti face incepand de acum si pana atunci iar dupa ce veti prinde mai mult curaj si multa lumina Dumnezeieasca interioara sa indrazniti fiecare ca odata la luna sa va rugati o zi intreaga neintrerupt lui Dumnezeu Tatal si singuri fiind, asa cum stiti voi mai bine si mai cu putere.

Aceasta va fi o alta masura a sfintenieie voastre si va va ajuta sa aveti o mare spalare a pacatelor voastre.Va veti putea ruga in felul acesta:

"O, Doamne Dumnezeule, s-a sfarsit cu toate amagirile mele de pana acum. Nu mai doresc sa vorbesc cu nimeni altcineva acum in afara de tine. Stiu ca Tu esti acum singura mea comoara nepieritoare caci, chiar si atunci cand intreaga lume va dispare, eu voi ramane in vesnicie doar cu tine. Doamne Dumnezeule te implor cu umilinta daruieste- mi gratia ta suprema. Doamne Iisuse Hristoase fiul lui Dumnezeu binecuvanteaza-ma pe mine, cel care sunt copilul tau!"

Noi indraznim sa va spunem toate acestea dincolo de dogmele oricarei biserici lumesti pentru ca in aceste timpuri tot ceea ce este inchistat si aplicat fara intelegere si fara HAR, nu va va duce la Dumnezeul cel viu, dar fiecare dintre voi este liber sa aleaga sa se foloseasca sau sa nu se foloseasca adeseori cu mare siguranta de aceste 5 mari ajutoare Dumnezeiesti pentru a putea deveni el insusi propriul sfant, atunci cand in jur nu se vor gasi alti mai sfinti ca el.

El va putea chiar sa comunice in felul acesta direct fara alt mijlocitor cu gratia cea plina de Har si de mantuire iubitoare a Tatalui Ceresc Dumnezeu si a fiului sau Prea Sfant Iisus Hristos.
Lumina Dumnezeeasca ce va cobora atunci prin voi va va invata si va va proteja si mai mult decat atat, va va inalta mai bine ca orice vorba omeneasca.

Nu mai este timp sa dam explicatii inutile acum cand ceasul pregatirii a trecut si a venit ceasul faptei, la unele intrebari pe care sigur vi le veti pune despre cum se face ca Sfintii parinti Isihasti de pe muntele Athos au dat lumii crestine aceste ajutoare pline de har si putere hristica.

Si atata va mai spunem: practicati si treziti toate acestea in fiecare zi a vietii voastre si va veti convinge si singuri ca Bunul Dumnezeu lucreaza si vegheaza neincetat pe copiii lui de lumina caci un strop din acesta lumina ce este traita direct este mai mantuitoare si mai de ajutor voua dacat ani de ganduri, povete si rugi fara de har.
Toate acestea sa va fie de leac, de ajutor, sa va fie povaza si mijloc de mantuire. Amin!"

luni, 21 mai 2012

Sărbătoarea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena

Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena
Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena
An de an, la 21 mai, Biserica Ortodoxă îi preacinsteşte pe Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, slăviţi „ întocmai cu Apostolii" ca protectori ai credinţei creştine.
Istoricul sărbătorii
Constantin cel Mare a fost fiul lui Constantin Clor şi al Elenei.
Întinsa împărăţia a romanilor era cârmuită în acea vreme de crudul împărat Diocleţian, ajutat de împăratul Maximian Hercule, de fiul acestuia Maxenţiu şi de un alt guvernator, Constantin Clor, tatăl slăvitului împărat Constantin cel Mare.
Istoricii bisericeşti consemnează că în ţinuturile guvernate de Constantin Clor-Galia, Spania şi Britania-, creştinii erau ocrotiţi de cumplita prigoană care se dezlănţuia în restul imperiului.
Dimpotrivă, în acele ţinuturi, creştinii erau apreciaţi pentru hărnicia şi pentru corectitudinea lor şi de aceea erau folosiţi la îndeplinirea unor treburi administrative în împărăţie.
După moartea guvernatorului Constantin Clor, funcţia acestuia a fost atribuită fiului său, Constantin.
În acelaşi timp, atribuţiile împăratului Hercule au fost preluate de fiul acestuia, Maxenţiu, renumit în imperiu pentru pedepsele cumplite aplicate creştinilor şi pentru patima cu care le dărâma bisericile.
Din acest motiv, împăratul Constantin a pornit război împotriva celui mai aprig duşman al creştinilor din acea vreme, Maxenţiu, conducătorul unei armate numeroase.
Cu toate că armata împăratului Constantin era mai puţin numeroasă, în ajunul luptei, protectorul creştinilor s-a rugat lui Dumnezeu să-l învingă pe duşmanul său.
Din relatările episcopului Eusebiu, care a fost duhovnicul lui Constantin, aflăm că ruga fierbinte a împăratului a fost ascultată, iar în ajunul luptei, Constantin a văzut pe cer, ziua, în amiaza mare, o cruce luminoasă, pe care scria cu litere alcătuite din stele următorul mesaj:
„Prin acest semn vei învinge". Mai mult, în noaptea următoare, împăratului Constantin i s-a arătat în vis Iisus Hristos, care i-a cerut să pună semnul Sfintei Cruci pe steagurile de luptă.
Astfel, Constantin a însemnat hainele şi pe coifurile ostaşilor, dar şi steagurile de luptă cu semnul sfintei cruci.
În cumplita bătălie de la Pons Milvius, de lângă Roma, Constantin l-a înfrânt la 28 octombrie 312, pe Maxenţiu, prigonitorul creştinilor.
Tot atunci, căzând de pe cal, Maxenţiu s-a înecat în râul Tibru, lângă podul Milvius.
După acest eveniment tulburător, Constantin a fost primit cu mult entuziasm de cetăţenii Romei.
La scurt timp, în anul 313, Constantin a fost încoronat ca împărat al Imperiului Roman de Apus.
Pentru această izbândă, împăratul Constantin a vrut să-i mulţumească lui Dumnezeu şi, urmând sfatul mamei sale, în acelaşi an, 313, a semnat o hotărâre, cunoscută şi în zilele noastre sub numele de „Edictul de la Milano".
Istoricii bisericeşti consemnează că „Decretul de la Milano"punea capăt prigoanei creştinilor şi recunoştea creştinismul ca religie oficială.
Tot atunci au fost eliberaţi din închisori episcopii şi preoţii, s-au înălţat frumoase biserici creştine, în locul templelor idoleşti care au fost dărâmate, închizându-se cuptoarele în care au fost arşi de vii adepţii credinţei creştine.
Împăratul Constantin a înţeles că prin unitatea credinţei, Biserica lui Hristos este un sprijin important pentru unitatea imperiului.
În vremea domniei sale, Constantin a convocat primul Sinod ecumenic de la Niccea în anul 325, care a pus capăt ereziei lui Arie, cel care spunea că Hristos n-a fost Dumnezeu adevărat, îmbrăcat în fire de om, şi coborât în lume, aşa cum spune dreapta credinţă; Hristos era în opinia lui Arie doar „o creatură" trimisă să izbăvească omenirea.
Tot la Sinodul de la Niccea s-au conceput o bună parte dintre articolele care alcătuiesc Crezul (Simbolul Credinţei), pa care credincioşii îl rostesc la fiecare Sfântă Liturghie.
De asemenea, atunci s-a stabilit şi metoda de calcul a datei Paştelui- prima duminică după luna plină a echinocţiului de primăvară.
În lupta sa pentru unitatea statului şi pentru răspândirea creştinismului, împăratul Constantin a trimis-o la Ierusalim pe evlavioasa împărăteasă Elena, mama sa, însoţită de mai mulţi ostaşi, pentru a descoperi locul unde a fost îngropat Mântuitorul, unde se află lemnul Sfintei Cruci şi să se închine pe Golgota şi la Sfântul Mormânt al Mântuitorului.
Pentru împlinirea acestei misiuni, împărăteasa Elena s-a rugat lui Dumnezeu împreună cu Macarie, episcopul Cetăţii Ierusalim ; cu ajutorul rugăciunilor, împărăteasa Elena a descoperit crucea pe care a fost răstignit Hristos, a adus Sfânta Cruce în faţa credincioşilor din imperiu şi a înălţat cu evlavie mai multe lăcaşuri sfinte printre care: Biserica Sfântului Mormânt, Biserica din Betleem şi Biserica din Nazaret.
În anul 330, Împăratul Constantin a mutat capitala Împărăţiei de la Roma la Bizanţ. El şi-a dorit ca noua capitală, numită ulterior Constantinopol (după numele său), să fie împodobită cu palate impresionante, să strălucească precum vechea Romă.
Deşi a a făcut multe fapte de folos credinţei în Hristos, alături de maica sa Elena, pentru care au fost comparaţi cu apostolii, împăratul Constantin a primit sfântul botez creştin abia în anul 337, cu puţin timp înainte de moarte.

„Crucea care a apărut pe cer, în plină zi, ca urmare a rugăciunii marelui Constantin, l-a ajutat pe acesta să-l învingă pe prigonitorul creştinilor din acea vreme, pe Maxenţiu.
Crucea a însemnat simbolul Biruinţei şi, de atunci, pentru toţi creştinii, crucea este simbolul Biruinţei împotriva celui rău.
Împăratul Constantin a primit botezul în momentul convingerii substanţiale în credinţa lui Hristos", ne spune părintele Valentin Fotescu, preot la Biserica Sfânta Vineri Nouă din Bucureşti.
Datini pentru spor şi sănătate
Praznicul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena corespunde în calendarul popular cu sărbătoarea numită Constandinu Puilor sau Constantin Graur, o sărbătoare împodobită cu datini, adresată păsărilor de pădure.
Tradiţiile practicate în acestă zi aduc spor şi sănătate gospodarilor care le împlinesc.
Potrivit datinilor strămoşeşti, păsările îşi învaţă puii să zboare începând cu această zi şi o nouă generaţie ameninţă recoltele.
De aceea, tradiţia interzice gospodarilor să muncească la câmp pentru a evita pagubele aduse viitoarelor recolte de păsările cerului.
Tot acum, în unele zone, se mai păstrează datina ca Ziua de Constandinu Puilor să fie ultima dată când se mai fac unele semănături: de porumb, de ovăz şi de mei.
Dacă gospodarii continuă semănăturile de acest fel după această zi, răsadurile respective se vor usca.

Acum, este o zi importantă şi pentru păstori:
ei îşi aleg baciul, stabilesc locul unde vor sta stânele pe timpul verii şi aleg paznicii care trebuie să le păzească turmele când sunt la păşune.
Femeile aprind boabe de tămâie cu care afumă întreaga gospodărie, camerele şi anexele pentru animale şi pentru păsări, cu excepţia băii.
După ce se împlineşte ritualul de afumare, gospodinele trebuie să stropească lucrurile şi încăperile gospodăriei cu agheasmă.
În schimb, bărbaţii aprind un foc, numit Focul Viu. Împreună cu oile, păstorii stau în preajma acestui foc ; în popor există convingerea că acest ritual, împlinit din generaţie în generaţie, are un rol protector împotriva pagubei şi bolilor în intervalul petrecut cu toţii la stână.
Pentru ca duhurile rele să nu fure sporul laptelui, se mai păstrează datina „Sperietoarea vrăjitoarelor". Membrii familiei se adună în mijlocul gospodăriei în jurul unui vas cu lapte.
Cu toţii, cu mic , cu mare, ei vor bate cu linguri noi de lemn în vasele în care fierb laptele de obicei, strigând să sperie vrăjitoarele care le-ar putea fura laptele.
În această zi, fiecare păstor măsoară cantitatea laptelui obţinut de la oile sale, notându-l pe un carneţel, pe „Răbojul sporului". Se crede că prin măsurarea laptelui, sporul casei nu se risipeşte , iar vrăjitoarele n-au puterea să-l fure.
Tot pentru ca sporul să se adune într-o gospodărie, gospodarul trebuie să noteze seria fiecărei bancnote cheltuite în fiecare zi. Se spune că astfel, banul rămâne în casă şi nu se întrăinează.
În ziua praznicului, pentru ca voia bună să se adune în familie, trebuie să aducem în casă măcar trei fire de bujori îmbobociţi.
De asemenea, pentru sănătate, unul dintre membrii familiei, este bine să ducă la biserică trei bujori, flori de lămâiţă, pâine şi dulciuri, preparate în casă.
Cumpăraţi o iconiţă, cât de modestă, care-i reprezintă pe Sfinţii prăznuiţi astăzi.
Aceasta vă apără de pagubă, de duşmanii neştiuţi şi vă împlineşte o grabnică dorinţă, oricând le cereţi ajutorul.

miercuri, 16 mai 2012

Cuviosul Paisie Aghioritul: „Ortodocsii se vor ciocni cu cei din NATO


Cuviosul Paisie Aghioritul: „Ortodocsii se vor ciocni cu cei din NATO


Extras din revista ATITUDINI, nr. 4

“Focul care s-a aprins în Balcani se va extinde. Stăpânirea rusească de astăzi se va răsturna şi popoarele ortodoxe ale Balcanilor se vor ciocni cu popoarele din NATO, pe terenul Turciei, care va dispărea de pe hartă. Ciprul va primi o palmă vremelnică de la turci. Din această conflagraţie generală, însă, se va naşte Bizanţul. Toate sunt conduse de Logosul divin, nici de americani, nici de evrei. Aceştia se impun câteodată, pentru că Dumnezeu îngăduie, ca să-i pedepsească pe ai Săi.

Vechiul Israel, evlavioşii din vechime, evreii, au fost pedepsiţi de 7 ori. Şi au fost robi timp de 70 de ani la perşi. Când s-a încheiat pedeapsa, aceştia au revenit. A fost o pedeapsă, o palmă dată de Dumnezeu, ca să se trezească. Aceşti evrei au fost vechiul Israel. Astăzi, noul Israel suntem noi, şi pedeapsa noastră este de 70 de ori câte 7 şi nu înşeptită, pentru că noi am avut cunoaşterea dumnezeiască. Robia noastră de 70 de ori câte 7 (1453 de la cucerirea Constantinopolului) concretizată prin Islam, de-abia acum se încheie. Acesta a fost canonul lui Dumnezeu pentru păcatele noastre.

Ceva asemănător s-a întâmplat cu poporul rus. Înainte cu 50 de ani m-am întâlnit împreună cu Bătrânul meu, Iosif Zăvorâtul, cu un călugăr rus, bătrân de vârstă. Ca să-l întărim despre cele înfricoşătoare întâmplate poporului rus, prin încercarea credincioşilor de către comunism, am vrut să-i dăm curaj, spunându-i cuvinte de mângâiere. Acesta însă a zis: „Nu este nimic, este o pedeapsă care va ţine 70 de ani“. „De unde ştii?” l-am întrebat. Şi răspunsul lui a fost: „În 1917, când s-a instaurat comunismul, creştinismul a fost scos în afara legii şi cel care ucidea creştini era socotit erou. Creştinii au intrat în panică şi cei bogaţi au evadat spre Europa, alţii au alergat către biserici, nădăjduind că Dumnezeu va face minunea să-i salveze. Într-o mare biserică, a Sfnţilor Apostoli, au intrat aproape 5000 de creştini. Bolşevicii, când i-au găsit, au pus foc bisericii. Unul dintre creştini n-a murit, ci a reuşit să se urce pe turle, a stat lângă o fereastră şi a respirat. Deci, acesta mi-a zis că atunci când se apropia moartea şi oamenii şi plângeau şi strigau, s-au arătat cei 12 Apostoli şi le-au spus că nu pot să-i ajute, pentru că Dumnezeu nu îngăduie. «Este pedeapsa pentru păcatele voastre, care va ţine 70 de ani!» au zis ei.

Acestea ni le-a spus călugărul rus, cu 50 de ani înainte. În perioada care s-a scurs de atunci aproape că am uitat cuvintele lui. Când a căzut însă turnul de hârtie al «bunăstării răsăritene», atunci mi-am amintit. Am stat şi am numărat şi am văzut că erau exact 70 de ani. Acum şi canonul nostru al celor 70 de ori câte 7 se încheie şi lucrurile vor reveni. Acum legea duhovnicească va fi aplicată în diferite chipuri. Întâi de toate, Dumnezeu va pedepsi pe marii vrăjmaşi ai Ortodoxiei: Islamul şi Catolicismul. Aceştia care lovesc nemilos Ortodoxia vor fi nimiciţi. Chiar şi cei care au distrus civilizaţia bizantină nu sunt turcii care au cucerit cetatea, ci cruciaţii europenii, catolicii, care i-au încurajat pe turci să distrugă Bizanţul. Aşadar, pe urmaşii lor, Dumnezeu îi va aduna acolo înlăuntru şi vor fi ucişi. Voi sunteţi mai tineri şi veţi vedea, de vreme ce veţi fi în viaţă.

Acum va fi marea conflagraţie, Armaghedonul. Ceea ce s-a pornit acum în Balcani nu se va opri. Ceea ce-l împiedică să se răspândească este stăpânirea rusească împărţită, care stă în coasta americanilor. Însă poporul rus îi va arunca şi popoarele creştineşti ale Balcanilor vor reveni. Ruşii vor acum să iasă la Marea Mediterană, acesta va fi imboldul. Însă nu va fi acesta adevărul, ci faptul că Dumnezeu îi provoacă precum instrumentele Lui. Aceştia coborând vor stinge şi vor pierde într-o săptămână vijelia turcească. Şi, când vor ajunge prietenii Turciei (adică urmaşii cruciaţilor), adică popoarele din NATO, ca s-o salveze, atunci acolo va fi marea conflagraţie şi vor fi nimiciţi. Ciprul va primi palma de la turci (pentru că acum este neatins), dar va fi vremelnică. Turcia se va stinge, şi nu va exista nicio pagină în istoria universală care să amintească faptul că a existat acest neam osândit.

Îmi iubesc mult patria şi mă întristez mult că astăzi fii grecilor se ruşinează să spună că sunt greci. Cuvântul grec nu înseamnă rasist. Această trăsătură poate fi pusă pe seama oricărui alt neam, în afară de greci. Acum însă nu mai suntem greci, romei, bizantini, suntem oameni îndumnezeiţi. Ne-am înălţat pe culmi. Este păcat faptul că astăzi diavolul a reuşit şi ne-a înrobit cârmuitorii. Deplâng Grecia vremurilor de acum, nu mai are nimic sfânt. Ca să se salveze ţara, ar trebui ca toţi conducătorii ei, oriunde s-ar găsi, să fugă în exil, să plece, pentru că cei care sunt astăzi sunt corupţi. În acest timp toate au fost vândute, sionismul internaţional îşi aplică astăzi programul pus la punct aici vreme de 180 de ani. Astăzi, însă când toţi suntem îngenunchiaţi şi nu mai există nădejde, Dumnezeul părinţilor noştri va interveni pentru sângele şi moaştele Sfnţilor noştri. Sângele grecesc care s-a scurs pentru Ortodoxie, unit astăzi, va deveni un râu năvalnic care îi va îneca pe canibalii care se numesc astăzi „mai-marii lumii”.

Când a fost dezagregat pentru prima dată atomul şi s-a construit bomba atomică, l-am auzit pe însuşi Eisenhower declarând: „Astăzi ne găsim la porţile matematicii greceşti!” Şi canibalul a spus adevărul! Cât despre situaţia din Iugoslavia de dinainte, aceasta este mâna Vaticanului, sunt „binecuvântările” Papei, ale „Marelui creştin“. Maşinaţiile din spatele tuturor acestora le zămisleşte sionismul internaţional, finanţatorul internaţional, care se numeşte America. Sioniştii sunt America, ea de fapt nu există. Deci, aceştia după ce primesc mesajele sataniste, le pun înainte Vaticanului, acesta le preschimbă în planuri şi în continuare cheamă Islamul să le aplice. Acesta este modul în care funcţionează astăzi planurile satanice. Aceştia au reuşit să-i înrobească pe conducătorii noştri. Nădejdile noastre sunt doar în Dumnezeu, iar voi să vieţuiţi creştineşte, pentru că vă spun cu mâna pe inimă, şi veţi vedea, că nu mai avem zile multe. Ceea ce s-a aprins acum în Balcani va continua. Acesta este mobilul prin care Dumnezeu în felul Său îi va elibera pe creştini şi-i va înălţa din nou la linia de plutire. Şi Bizanţul va reveni. Şi ştiţi de ce? Pentru că popoarele europene se vor reuni la loc. Cine le va dirija? Nimeni! Noi doar să păstrăm credinţa ortodoxă“.

(Din volumul Mica Filocalie a cuviosului Paisie Aghioritul, in curs de aparitie la editura Egumeniţa)

Săvârşirea răului este o slăbiciune, nu o putere. Făcătorul de rele este un slăbănog, nu un viteaz.

De aceea socoteşte întotdeauna pe răufăcătorul tău mai slab decât tine şi, precum nu te răzbuni pe un copil neputincios, tot aşa nu căuta să te răzbuni pe făcătorul de rău. Deoarece el nu este răufăcător din pricina puterii lui, ci din pricina slăbiciunii lui.

În acest fel, vei strânge putere cât marea ce nu se revarsă să înece pe copilul care aruncă pietre în ea.

(extrase din Învătături despre Bine si Rău – Sf. Nicolae Velimirovici)

Arhivă blog

"Celui sarac ii lipsesc multe,celui lacom ii lipsesc toate."(Seneca)
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Postări populare

CITATUL ZILEI

PSALTIREA