Se afișează postările cu eticheta DESPRE MĂTĂNII ŞI RUGĂCIUNEA LUI IISUS SAU RUGĂCIUNEA MINŢII. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta DESPRE MĂTĂNII ŞI RUGĂCIUNEA LUI IISUS SAU RUGĂCIUNEA MINŢII. Afișați toate postările

miercuri, 20 mai 2015

DESPRE MĂTĂNII ŞI RUGĂCIUNEA LUI IISUS SAU RUGĂCIUNEA MINŢII

Ai păcătuit? Nu-ţi cer nimic altceva decât aceasta: intră în biserică şi spune-I cu pocăinţă lui Dumnezeu: "Am păcătuit". citat din Sfântul Ioan Gură de Aur

                CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI
                                              DESPRE
                        MĂTĂNII ŞI RUGĂCIUNEA LUI IISUS
                                                     SAU
                                    RUGĂCIUNEA MINŢII

Motto: „Orice ar face omul, oriunde ar merge, toate le împlineşte
cu rugăciunea lui Iisus!“ („File de pateric“, pag. 283).
                                                                               Preot Ioan
                                   Iubiţi credincioşi,
          Vorbim adesea despre rugăciune, dar de fapt cum am putea să o
definim? Cuvântul rugăciune vine de la a se ruga, a implora, acesta
fiind mijlocul de comunicare spirituală cu Dumnezeu, prin vorbă sau
cu gândul. Potrivit unei opinii larg răspândite, o „rugăciune“ este un
text liber formulat sau deja dat într-o formă fixă, după modelul oferit
de „Tatăl nostru“, rugăciunea cea mai de seamă a creştinilor. Iisus
ne-a îndemnat să ne rugăm totdeauna: Şi le spunea o pildă cum
trebuie să se roage şi să nu-şi piardă nădejdea“ (Luca 18:1), iar
Sfântul Apostol Pavel zicea: „Rugaţi-vă neîncetat“ (1Tesaloniceni
5:17). A ne ruga „totdeauna“ şi „neîncetat“ nu are o măsură, ci
înseamnă cât mai des posibil. Rugăciunea este pârghia principală a
vieţii duhovniceşti şi de aceea este recomandată adesea de
Mântuitorul: RUGAŢI-VĂ CA SĂ NU INTRAŢI ÎN ISPITĂ
(Luca 22:40). Rugăciunea poate să fie de mai multe feluri: de cerere,
de mulţumire, de laudă şi de slăvire, de îngăduinţă, de mijlocire,
de adorare. Am dorit mult a scrie aceste câteva cuvinte, observând cu
mare bucurie dorinţa credincioşilor de a purta la mâini mătănii şi
constatând în acelaşi timp, că mulţi dintre ei vor să le poarte doar
pentru că aşa au văzut la alţii.
      ► Unii cred că ele sunt sfinţite, dar acest lucru nu este
adevărat, fiindcă mătăniile nu sunt sfinţite, ci sfântă este
rugăciunea pe care o rostim odată cu fiecare bobiţă.
     ► Alţii spun că le poartă fiindcă în felul acesta îl au pe
Dumnezeu la mână. Noi nu-l putem avea niciodată pe Dumnezeu
la mână, însă El sigur ne are la mână pentru greşelile, patimile,
păcatele noastre.
      ► Unii spun că le poartă la mână ca să le ajute Dumnezeu.
De fapt Dumnezeu le ajută şi celor care nu poartă mătănii la
mână, dar le ajută cu atât mai mult celor care le poartă, dar se şi
ostenesc cu rugăciunea lui Iisus.
       ► ţiva mai evlavioşi spun că bobiţele de la mătănii ar fi
lacrimile Maicii Domnului, sau că trebuie să fie neapărat 33 de
bobiţe. Ori Dumnezeu nu ne numără rugăciunile (este ca şi cum ar
zice: iată, ai zis 9875 de rugăciuni, acum gata, eşti mântuit!), ci
trebuie să ne rugăm cât mai mult cu putinţă, ştiind că Dumnezeu
coboară la noi şi noi urcăm la Dumnezeu pe „aripile rugăciunii“.
      ► Unii poartă mătăniile numai ca podoabă, pentru că aşa
este moda, sau pentru că le-ar purta noroc şi o numesc „brăţară
norocoasă. Exact ca musulmanii care cred în noroc şi care
folosesc şi ei nişte mătănii dar nu pentru a se ruga , ci le tot sucesc
în mână pentru „a omorî timpul“.
              În fapt „NOROC“ nu există, pentru că nimic nu este
întâmplător în lumea aceasta, după cum ne spune foarte clar şi
rugăciunea amvonului de la sfârşitul Sfintei Liturghii: „TOATĂ
DAREA CEA BUNĂ ŞI TOT DARUL DESĂVÂRŞIT, DE
SUS ESTE POGORÂND DE LA TINE, PĂRINTELE
LUMINILOR“ (Iacov 1:17). Deci, în loc să spunem cu păcat „am
avut noroc“, foarte bine ar fi dacă am spune cu pioşenie, închinândune:
MI-A AJUTAT DUMNEZEU!. Iată ce spune Părintele
Cleopa despre noroc: „Voi ştiţi, cine a fost NOROC? Cel mai mare
drac, care a secerat milioane de suflete!“ Până la venirea lui Iisus
Hristos, oamenii, pentru fiecare păcat, aveau câte un idol:
      - MARTE - zeul războiului. Când aduceau statuia lui, îndată
trebuia să se facă război, să moară cât mai mulţi oameni, că aşa-i
plăcea zeului.
       - VENERA - zeiţa discordiei. Când îi aduceau statuia, toţi
trebuiau să se certe, să se bată.
       - NEMFIS - zeiţa frumuseţii. Când o aduceau, îi puneau
cercei de aur, şi toţi trebuiau să fie pudraţi, să aibă zorzoane,
inele, cercei şi să joace în faţa ei. De acolo ne-au rămas inelele,
cerceii, pudra şi podoabele femeieşti.
   
       - AFRODITA - zeiţa desfrâului. Îi aduceau statuia ei şi o
trăgeau într-o pădure şi acolo bărbaţii şi femeile făceau cele mai
mari orgii înaintea ei.
      - MOLOH - zeul fericirii, sau NOROC, cum ţi spunem astăzi.
A fost foarte cunoscut la romani, sumerieni şi cartaginezi. Statuia
acestui zeu era purtată într-o căruţă cu două roţi, făcută din
aramă sau argint. În spatele acestui „Noroc“ era un cuptor de
aramă, şi în faţa lui o tigaie de aramă; aprindeau focul în spatele
lui Noroc până se înroşea tigaia, şi el, Noroc, primea jertfă copii
sugari. Ca să aibă femeia noroc, lua copilul de la ţâţă şi-l dădea pe
mâna slujitorului idolesc, care îl tăia bucăţele şi-l punea în tigaia
lui Noroc, să se frigă. Până la 40-50 de copii puneau odată în
tigaia aceea. Aşa a secerat dracul NOROC milioane de copii. Sau,
nu ştiţi ce zicea Proorocul Isaia: „Vai de cei ce fac masă dracilor şi
au dat jertfă lui Noroc“. Uneori vezi creştini care se salută: „Hai
noroc, vecine!“. Dacă l-ai întreba cine-i Noroc, nu ştie, dar ştie să-l
pomenească („Ne vorbeşte Părintele Cleopa“, vol. 7, pag. 68).
Mătăniile le observăm cu precădere la mâna călugărilor, iar astăzi,
din ce în ce mai mult şi la mâna mirenilor. Călugării le folosesc
spunând la fiecare bobiţă a ei, şi neîncetat, rugăciunea minţii sau
rugăciunea lui Iisus. Mirenii (credincioşii din lume) trebuie să
folosească şi ei mătăniile în acelaşi scop, tot pentru a spune
rugăciunea minţii, dar nu în mod obligatoriu, ci după dorinţa şi trăirea
fiecăruia. Ne este de aşa mare folos rugăciunea minţii? DA! Pentru că
sufletul nostru şi dinăuntru şi dinafară este războit de gânduri şi de
patimi. De aceea şi paza minţii trebuie să fie dublă. Căci, precum
hrana trupului este pâinea, şi cea a sufletului este virtutea, tot aşa şi
hrana minţii este rugăciunea şi de aceea ne îndeamnă Dumnezeu în
Biblie: „Iar sfârşitul tuturor s-a apropiat, fiţi dar cu mintea
întreagă şi privegheaţi în rugăciuni“ (1Petru 4:7). Deci, suntem
datori să ne rugăm oricând şi oriunde ne-am afla (acasă, în călătorie,
în tramvai, în autobuz, în tren...). Este la fel de necesar pentru orice
om să spună constant rugăciunea lui Iisus (Doamne Iisuse Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul / păcătoasa), aşa
cum este pentru o barcă aflată în pericol, trimiterea semnalelor S.O.S.
(„Salvaţi sufletele noastre“).
                 Vorbim despre paza minţii, pentru că toate păcatele bat mai
întâi la uşa minţii şi a inimii noastre prin momeala gândului. Aceste
gânduri rele, care nu sunt conforme cu voia lui Dumnezeu, trebuie, şi
le putem alunga prin rugăciunea minţii, căci: „Precum pomul fără
frunze nu poate avea rod, tot aşa şi sufletul care nu are paza
minţii se osteneşte în zadar“ (Sfântul Simeon Noul Teolog).
Dumnezeu cere de la noi ca cele două părţi ale sufletului, adică mintea
şi inima, să fie curate. Rugăciunea fiind „cheia împărăţiei
Cerurilor“, acelaşi îndemn minunat ni-l dă şi Sfântul Teofan
Zăvorâtul, care zice: „Cel ce iubeşte pe Dumnezeu, stă de vorbă cu
El neîncetat, aşa cum ar vorbi cu un tată, alungând din minte
orice gând pătimaş“. În primul rând este nevoie de atenţie, căci
„fără atenţie nu este rugăciune“.
                  Privind schiţa de mai jos, putem înţelege foarte bine cum
trebuie rostită această rugăciune: Ne-am putea imagina că respiraţia
noastră arată ca un triunghi. Există un foarte scurt moment de odihnă
pentru plămâni, timp în care trebuie să zicem foarte repede:
„Doamne“. Apoi, când tragem aer în piept, zicem: „Iisuse Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu“, iar când scoatem aerul din piept rostim:
„Miluieşte-mă pe mine păcătosul / păcătoasa“. Rugăciunea poate fi
spusă şi cu gura şi cu mintea, dar de preferinţă cu mintea, adică în
gând, ca nu cumva văzându-te vreo cunoştinţă, să se smintească,
socotind că vorbeşti de unul singur... Mătăniile le putem ţine tot
timpul la mână, fără ca cei dimprejurul nostru să-şi dea seama că le
folosim pentru rugăciune. Când suntem cu alţii sau mai sunt oameni
pe lângă noi, nu trebuie să ne rugăm cu glas tare, ci cu gura închisă
(neştiind ce facem, ne-ar putea judeca greşit sau cum se mai spune,
i-am sminti). Mătăniile au un rol
asemănător cu cel al mişcării limbii, adică
să ne creeze un reflex pentru rugăciune
când mintea zboară şi uiţi să te rogi, mâna
printr-o mişcare reflexă vrea să învârtă
nodurile de la mătănii. Şi atunci vrând,
nevrând îţi aduci aminte de rugăciune.
Trăim în lume şi sporul nostru în
rugăciune este mai greu. Cu toate acestea
noi trebuie să încercăm să zicem cât mai mult această rugăciune şi
apoi, mai târziu fără niciun efort, o vom spune numai cu mintea. Sunt
părinţi care au dobândit rugăciunea lui Iisus foarte repede şi nu au
avut nevoieSfân de multe mătănii. Dar pe noi cei ce suntem în lume ne
ajută foarte mult. Unui părinte isihast i s-a mişcat mâna şi după ce
murise. Asta ca să se vadă cât de mult sporise...
         Rugăciunea trebuie spusă cât mai des cu putinţă dar corelată cu
ritmul respirator, pentru a nu obosi plămânii, adică cine respiră mai
rar, o spune mai rar, iar cine respiră mai des, o spune cu atât mai des.
Această rugăciune, după sfatul sfantului Grigorie Sinaitul, ne spune
că această rugăciune trebuie spusă liniştit şi fără zgomot, ca nu
cumva vocea să împrăştie şi să micşoreze simţirea şi atenţia
minţii. Aceasta până când, obişnuindu-se cu lucrarea, va înainta
în ea şi va primi putere de la Duhul Sfânt, să se roage puternic şi
în întregime. Atunci, mintea nu va mai avea nevoie să rostească cu
gura, ci se va mulţumi să-şi facă lucrarea în întregime în adâncul
ei. Important este să ştim că la început ne rugăm cât putem şi cum
putem, ca să ajungem să ne rugăm cum trebuie.
            Sfântul Teofan Zăvorâtul ne spune: „Această rugăciune se
mai numeşte şi a minţii, pentru că spunând-o, ea adună mintea
care altfel nu se poate opri de la risipire şi rătăcire în toate părţile.
Rugăciunea minţii se va înrădăcina în suflet şi este o armă foarte
puternică împotriva gândurilor păcătoase“.
              Sfântul Ioan Scărarul are în acest sens câteva cuvinte care
au fost repetate de mulţi scriitori sfinţi: „Cu numele lui Iisus loveşte
pe potrivnicii ce vin împotriva ta, căci nici în cer nici pe pământ
nu vei găsi o armă mai puternică“.
           1. Datorită rugăciunii lui Iisus, nevoitorul (adică cel ce se
roagă), învăţându-se să ceară neîncetat ajutorul lui Dumnezeu,
dacă ar face ceva bun în propăşire, nu vede în aceasta un merit al
său, ci mila lui Dumnezeu.
          2. Rugăciunea neîncetată ne conduce către dobândirea
credinţei, pentru că cel ce se roagă începe să simtă prezenţa lui
Dumnezeu.
          3. Rugăciunea neîncetată nimiceşte vicleşugul vrăjmaşului,
prin punerea întregii noastre nădejdi în purtarea de grijă a lui
Dumnezeu.
         4. Cel ce se roagă neîncetat, cu timpul îşi pierde
deprinderea de a-şi închipui, de a se risipi, de a se îngriji în deşert
de multe...
           5. În sfârşit, el poate ajunge la starea copilăriei poruncită
de Iisus Hristos în Sfânta Evanghelie.
                               Iubiţi credincioşi,
 Atunci când începem să rostim rugăciunea minţii, să nu spunem:
„Ia să încerc“ ci „Ia să încep“ şi harul lui Dumnezeu ne va ajuta.
Dacă folosim termenul „să încercăm“, atunci dintr-o dată ne vom
simţi neputincioşi (înfrânţi), căci vrăjmaşul diavol de la început ne
creează nedumerire şi descurajare, oboseală şi părerea că această
rugăciune nu este şi pentru noi, ci doar pentru călugări. Deci
trebuie să zicem „Ia să începem“ şi să avem continuitate, ştiind că
rugăciunea este un urcuş din treaptă în treaptă. Chiar dacă
pentru început am realiza doar 10%, 15%, 20%... din trăirea pe
care trebuia să o avem , Domnul ne primeşte şi cu cei 10%, însă
ţinta să ne fie 100%, adică plinătatea atenţiei şi a trăirii.
Rugăciunea minţii este o rugăciune de pocăinţă, adresată
Domnului Iisus, este plină de har şi de adevăr şi de aceea să
spunem cât mai des cu putinţă: DOAMNE IISUSE
HRISTOASE,FIUL LUI DUMNEZEU, MILUIEŞTE-MĂ PE
MINE, PĂCĂTOSUL / PĂCĂTOASA!

Bibliografie: Biblia E.I.B.M., Bucureşti, 2002; Episcop Kallistos Ware, „Puterea numelui“ ;
„Ne vorbeşte părintele Cleopa“, vol. 7, Editura Episcopia Romanului,2001; Pateric Athonit;
File de Pateric; Sfântul Teofan Zăvorâtul, Pravila de rugăciune şi vederea păcatului meu,
Editura Pelerinul, Iaşi, 2001; Ieromonah Gabriel Bunge, Practica rugăciunii personale după
tradiţia Sfinţilor Părinţi, Editura Deisis, Sibiu, 2001; Arhim. Mina Dobzeu, Rugăciunea
inimii pentru toţi, Editura Trinitas, Iaşi, 2003.




                     Completare la cateheza Despre mătănii
Mătanie, metanie = închinare cu îngenunchere şi aplecare
până la atingerea frunţii de pământ, în semn de veneraţie şi
pocăinţă; şirag de mărgele sau bobiţe împletite prin încrucişarea
firelor de lână sau de mătase cu ajutorul cărora rugătorii îmbină
rugăciunea buzelor şi a minţii cu lucrarea rugătoare a degetelor.
         ► Rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine păcătosul”
săvârşită permanent în inimă,
usucă desfrâul, potoleşte furia,
alungă mânia, înlătură tristeţea
îndepărtează obrăznicia, nimiceşte
melancolia, alungă lenea,
luminează mintea, naşte zdrobire
de inimă. Invocarea continuă a
numelui Iisus este o practică foarte
veche în asceza creştină.
         ► Trebuie să-ţi păzeşti mintea. Gândurile pot fi bune sau rele.
Pe cele rele alungă-le. De cum se iveşte o ispită curm-o îndată cu
Rugăciunea lui Iisus ca şi cu o sabie. Sfântul Apostol Pavel spune că
dacă vei mărturisi că Iisus Hristos este Domnul şi vei chema numele
Lui, te vei mântui (Romani 10:9-13).
         ► Rugăciunea lui Iisus este Liturghia săvârşită fără încetare în
templul inimii, acolo unde se află Împărăţia lui Dumnezeu. Cu
timpul Rugăciunea lui Iisus nu va mai înceta şi atunci te vei ruga în
timp ce mergi, în timp ce lucrezi şi chiar în timp ce dormi, după cum
se zice: „Eu dorm, dar inima mea veghează“. Viaţa întreagă îţi va
deveni rugăciune. Cel care a ajuns pe treapta aceasta în Rugăciunea lui
Iisus este cu totul schimbat: mereu răbdător, smerit, senin şi cucernic.
        ► Părinţii de la Optina ne sfătuiesc să facem Rugăciunea lui
Iisus ca pe un mijloc de a ajunge la căinţa adevărată. Sfântul Ioan
de Kronstadt era preot de mir şi prin Rugăciunea lui Iisus s-a ridicat
la sfinţenie şi a ajuns un mare făcător de minuni şi tămăduitor.
        ► Să facem rugăciunea lui Iisus cu răbdare şi cu smerenie.
Fiindcă păcătuim mereu, trebuie să ne rugăm neîncetat. Acesta este
temeiul Rugăciunii lui Iisus. În afara acesteia nu există alta care să
poată fi spusă neîncetat.
       ► Viaţa în Hristos ne cere să fim mereu atenţi la starea
sufletului nostru şi nu putem face aceasta decât prin rugăciunea
neîncetată.
       ► Curăţia trupului şi a gândurilor poate fi păstrată numai
prin rugăciunea neîncetată şi prin atenţia minţii la Dumnezeu.
Atunci Sfântul Duh umbreşte sufletul şi mistuieşte patimile.
       ► Dragostea către Dumnezeu se aprinde în inima noastră
numai prin rugăciunea neîncetată.
       ► Rugăciunea lui Iisus dobândeşte putere îndeosebi din
sentimentul smereniei şi al zdrobirii de inimă şi, de asemenea,
din căinţa cu care e rostită.
         ► Datorită pomenirii neîncetate a Domnului se retrag din
suflet patimile cele ticăloase. Însă acolo unde nu există pomenirea
despre Domnul, domnesc întunericul şi duhoarea, acolo se
săvârşeşte orice faptă netrebnică.
         ► În timpul săvârşirii Rugăciunii lui Iisus este bine să avem
convingere că datorită păcătoşeniei noastre nu suntem vrednici
să rostim dulcele nume al Mântuitorului. Pentru această smerită
înţelepciune, Domnul ne dăruieşte zdrobire de inimă.
        ► Dacă Rugăciunea lui Iisus o facem mecanic, nu dă niciun
rezultat. Este ca orice altă rugăciune rostită numai cu limba.
Rugăciunea nu constă în cuvinte, ci în simţămintele pe care le ai
faţă de Domnul
         ► De fiecare dată când încep să se înmulţească în noi
gândurile pătimaşe, să trântim în mijlocul lor chemarea
Domnului nostru, Iisus Hristos şi atunci le vom vedea imediat
dispărând ca fumul în văzduh. În rugăciune adună-ţi mintea şi
uneşte-o cu sufletul.
           ► Rugăciunea lui Iisus dobândeşte putere de la Dumnezeu,
atunci când avem sentimentul smereniei, al zdrobirii inimii şi
căinţă când o rostim

                       Cine ne opreşte să avem în gând:
             Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu....

                 Rugăciunea este un contact personal, pornit din inimă, din
conştiinţa noastră creştină, cu Dumnezeu. Sunt rugăciuni de tipic, dar
sunt şi rugăciuni personale. Chiar dacă serviciul, ocupaţiile, timpul nu
ne permit rugăciuni de tipic, chiar dacă nu apucăm să le facem, nu-i
atât de grav, dar cu o condiţie: să avem o stare de prezenţă continuă a
lui Dumnezeu în conştiinţa noastră. Dacă ne ducem cu inima deschisă
spre treburile noastre gospodăreşti, pe care tot pentru Dumnezeu le
facem, cine ne opreşte să avem în gând: Doamne, Iisuse Hristoase,
Fiului Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul! ??? să putem
intra în casă cu sentimentul acesta de om al lui Dumnezeu? Asta este
important, gândul la Dumnezeu, conştientizarea prezenţei Lui - asta
este o rugăciune la îndemâna fiecăruia, indiferent cât de ocupat ar fi.
Oricine poate şi trebuie să se roage spunând: Doamne, Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul.
           ► De câte ori să zicem pe zi rugăciunea: Doamne, Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul?
Să o zicem o dată şi să nu se mai termine. Gândul omului trebuie
să fie mereu la Dumnezeu. Chiar dacă nu ne gândim că Dumnezeu
ne va cere socoteală pentru tot ce ne-a dat? Frumuseţe,
înţelepciune, putere - de multe ori dincolo de cea a îngerilor, dacă
ţinem cont că lumina îngerilor este mai difuză decât chipul şi
asemănarea care-l îmbracă pe om - toate aceste bogăţii
nemaipomenite, Dumnezeu le-a revărsat peste om. Privind aceste
frumuseţi, aceste împodobiri, acest Chip, nu putem să nu ne
gândim la El. Tocmai acest gând - aşa cum izvorăşte el - este o
rugăciune (Arhim. Arsenie Papacioc - Veşnicia ascunsă într-o clipă).



Arhivă blog

"Celui sarac ii lipsesc multe,celui lacom ii lipsesc toate."(Seneca)
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Postări populare

CITATUL ZILEI

PSALTIREA