joi, 26 iulie 2012

Lumânările se aprind cu lacrimi


“Lumânările se aprind cu lacrimi”, şoptea bunica, seara, îngenuncheată la icoană.
Bunica mirosea a busuioc, ca şi icoana.
“Şi cum se sting?” întrebam eu, neînţelegând de ce e nevoie de lacrimi ca să aprinzi o lumânare.
“Nu se sting, doar câteodată, când vine vântul cel smintit”
“De unde vine vântul cel smintit?”
Bunica nu răspundea; tăcea, îngândurată, cu o uşoară cută pe frunte, privind atent lumânarea.
“De unde vine vântul cel smintit?” insistam eu.
“E taină” şi mâna bunicii se odihnea o clipă, uşoară ca un zbor, pe fruntea mea: “e taina vântului, aşa cum sunt şi multe alte taine, taina adâncă a verdelui, a copacilor visând să fie păsări, a păsărilor obosite dorindu-şi rădăcini, taina lacrimilor care menţin lumânarea aprinsă, a necunoscuţilor care suntem noi”. Ofta uşor bunica, aplecându-se mai adânc în faţa icoanelor.
Azi e rândul meu să aprind lumânarea cu lacrimi; şi ca atunci, vine năpraznic vântul cel smintit - pe care-l cunosc atât de bine - şi încearcă să stingă lumânarea; dar flacăra se înalţă, dreaptă şi neclătinată, arcuindu-se lin ca şoldul de fecioară.
Şi taina, tainele, povestea, se desfăşoară lin, ca glasul bunicii de demult, busuiocul miroase a icoană, amintirea rememorează ceara curată, şi lumânarea arde drept, pe când în cele patru puncte cardinale meşterii tâmplari cioplesc Crucea!

Arhivă blog

"Celui sarac ii lipsesc multe,celui lacom ii lipsesc toate."(Seneca)
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Postări populare

CITATUL ZILEI

PSALTIREA