Zgomotul Argintilor

Un tată bătrân, care agonisise în viaţă destul de multă avere, ce s-a gândit? S-o împartă copiilor săi cât mai trăieşte, contând bineînţeles pe dragostea lor de fii, că vor avea grijă de el până la moarte. Aceştia i-au promis. După ce s-au văzut însă în stăpânirea tuturor bunurilor, l-au luat pe bătrân, l-au închis în cea mai întunecată, în cea mai proastă, în cea mai mirositoare cameră, dându-i din când în când doar câte un blid de mâncare.

Ce s-a gândit atunci bătrânelul? Şi-a confecţionat o ladă, pe care a băgat-o sub pat. S-a dus la un vechi prieten căruia i-a spus cu durere cum îl tratează copiii după ce le-a dat totul, şi l-a rugat: "Împrumută-mi un sac cu monede de argint şi mâine ţi-l aduc înapoi". Acela i-a împrumutat banii. Bătrânul a venit acasă şi a început să-şi numere argintii cu mare zgomot, aşa încât fiii, aflaţi în aceeaşi casă, să audă. Au privit prin gaura cheii şi au văzut că bătrânul are foarte mulţi bani. L-au văzut şi cum i-a pus în lada respectivă, cum a încuiat-o şi cum a pus-o sub pat.
Din ziua aceea, sufletele copiilor s-au transformat ca prin minune. Şi-au adus aminte că bătrânul era tatăl lor şi au început să se poarte cu el cu cea mai mare grijă.Acum, în afară de ceea ce primiseră, mai sperau să primească şi banii de argint şi pentru aceasta trebuiau să intre în graţiile bătrânului. De fapt, bătrânul a doua zi a dus banii înapoi prietenului său.

Peste câteva luni s-a împrumutat din nou pentru o zi, şi iar a făcut zgomot cu ei. Copiii au devenit şi mai atenţi cu el. Într-o zi batranul tată a murit, după ce s-a bucurat de toată atenţia copiilor în ultimii ani ai vieţii.S-au hotărât să amâne deschiderea lăzii cu comoara până după înmormântare, când vor rămâne singuri şi vor fi toţi de faţă. L-au îngropat cu bucurie după care, venind acasă, au căutat cheile, le-au găsit şi au descuiat lada. În lada n-au găsit, însă, decât un baston de care era legată o hârtie pe care scria: "Cu un baston ca acesta să fie bătut părintele care îşi va da averea fiilor înainte de vreme .

Sfânta Treime

Un om simplu călătorea pe un drum de ţară, în tovărăşia unui preot.

Vorbind ei de una de alta, omul şi-a arătat o nedumerire:

- Cuvioase părinte, nu pot înţelege cum de în Sfânta Treime sunt trei Persoane care formează Una singură. Cum de Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt trei persoane unite, nedespărţite, dar fără a se amesteca una cu cealaltă?

- Fiul meu, îi răspunse cu răbdare preotul, sunt şi lucruri mai presus de gândirea noastră păcătoasă, însă ceea ce spui nu este atât de greu de priceput. Să privim, de exemplu, soarele! Să zicem că sfera de foc, ce dăinuieşte acolo de veacuri, este Tatăl. Apoi, să spunem că lumina care ne vine de la soare este Fiul, lisus Hristos, Ce a venit să ne lumineze viaţa şi să ne scape de păcate. Apoi, căldura, care vine tot de la soare pentru a ne încălzi, să zicem că ar fi Sfântul Duh, Care, cu dragostea Sa, ne încălzeşte mereu sufletele îngheţate de răutate. Vezi tu, fiul meu, soarele cu lumina şi cu căldura lui nu sunt unul şi acelaşi lucru şi, cu toate acestea, cele trei rămân diferite când vorbim despre fiecare? La fel şi în Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt Unul şi Acelaşi Dumnezeu, Căruia noi, credincioşii, ne închinăm.

Omul, ca şi toate celelalte vietăţi şi lucruri, este creat de Dumnezeu din iubirea sa infinită. Dar omul este doar o creatură şi înţelepciunea sau puterile sale nici nu pot fi comparate cu cele ale Domnului, însă oamenii mândri păcătuiesc îndrăznind să creadă că nimic nu este mai presus de ei şi că toate, mai devreme sau mai târziu, le sunt accesibile. Omul credincios ştie însă, că nu mintea şi nici puterea, ci doar iubirea le poate cuprinde pe toate.

"Nădejdea mea este Tatăl, Scăparea mea este Fiul, Acoperământul meu este

Duhul Sfânt. Treime Sfântă, mărire Ţie! " (Sfântul Ioanichie)

CINE A GONIT LACUSTELE

O bătrână a avut un vis cu Maica Domnului, care i-a dezvăluit cum pot scăpa localnicii de lăcustele care le invadaseră grădinile şi livezile. Şi anume, să se facă o procesiune cu Icoana Preacuratei, în zona aceea, că lăcustele se vor ridica singure în nor şi se vor arunca în mare.

Bătrâna, foarte evlavioasă, femeie simplă, a povestit preotului satului şi sătenilor. Aceştia au crezut cuvintele ei, fiind mânaţi şi de disperarea de a nu afla niciun leac pentru invazia respectivă, dar şi de nădejdea în Dumnezeu şi în mila Maicii Sale.

Aşa că s-a făcut procesiunea... Exact cum spusese şi bătrâna, lăcustele s-au adunat în stol şi s-au aruncat singure în apa mării, care le-a adus la mal, înecate.

De-abia de aici începe tâlcul.

Pentru că oamenii n-au înţeles în totalitate minunea (cum era de aşteptat).

Şi anume, după scăparea de lăcuste, ei au dorit să mulţumească Maicii Domnului, dar şi bătrânei. Aşadar, i-au cumpărat haine noi şi scumpe acelei femei care avusese visul şi au scos iar Icoana în procesiune. Pe bătrână au pus-o în fruntea procesiunii, ca semn de cinstire. Numai că... Icoana a devenit brusc foarte grea şi nu a mai putut fi urnită. Întrebarea mulţimii: de ce, că doar era o procesiune de mulţumire către Maica Domnului!

Tot bătrânica şi-a dat seama şi le-a spus:

- Mamă, aţi greşit că m-aţi cinstit pe mine şi m-aţi pus în frunte, că Maica Domnului trebuie cinstită prima, ea a săvârşit minunea, eu doar am vestit dorinţa dânsei!

Femeia s-a dus acasă, s-a schimbat în hainele ei sărmane iar în fruntea procesiunii a mers... fără să mai opună rezistenţă, Icoana.

Aşadar... de câte ori nu greşim şi noi la fel, când mulţumim mai mult oamenilor decât lui Dumnezeu, Maicii Sale şi Sfinţilor, care lucrează nevăzut şi conlucrează la mântuirea noastră. Evident, nu trebuie să fim nerecunoscători, dar nici să uităm de Cel Care Poartă de grijă cu adevărat, pe deplin, neîncetat, cu iubire desăvârşită, de Dumnezeul nostru, neacordându-I cumva, din nebăgare de seamă, Lui, întâietatea răspunsului nostru de mulţumire, Lui şi apoi Sfinţilor Bisericii şi Sfinţilor Îngeri. Şi apoi, desigur, după datorie, tuturor binefăcătorilor noştri pe care îi ştim, din această lume