PILDE CRESTINE


Un om credincios fiind asuprit de necredinciosi, merse intr-o zi la duhovnicul sau si i se planse, zicandu-i: - "Ce au cu mine, parinte, de nu ma lasa in pace?" Parintele, un om batran si plin de intelepciune, il lua si il duse in gradina. Acolo se aflau si pomi roditori si altii neroditori. - "Iata fiul meu, ai aici pilda vietii. Crezi tu oare ca arunca cineva cu pietre in pomii acestia cari au numai frunze? Nu, fiule - oamenii arunca cu pietre numai in pomii cu roade. Fii vesel ca te asupresc oamenii - caci asemeni pomului cu roade esti.” De-atunci, omul acela nu s-a mai vaitat de asupririle semenilor.
Harfa
Povestea vorbeşte despre: muzica interioară a lucrurilor, despre talent şi har, artă, credinţă, esenţă, faţa nevăzută a lucrurilor.
David, un tânăr păstor, a fost adus la curtea regelui Saul şi în scurtă vreme a devenit favoritul tuturor. Odată, pe când toţi curtenii erau adunaţi, el a cerut voie regelui să cânte la harpa, care se afla lângă tronul lui. Regele i-a spus :
–N-are rost, au mai încercat şi alţii şi n-au putut!
David a insistat. Când a atins corzile harfei s-a auzit o muzică atât de minunată,încât toţi au izbugnit în lacrimi. Corzile fremătau la atingerea mâinilor lui, ca o fiinţă vie. Regele s-a mirat:
–Cum se face că la alţii, harfa a rămas mută, iar tu ai putut cânta?
–Toţi ceilalţi au vrut să cânte propriile lor cântece. Dar harfa s-a împotrivit. Eu am cântat propriul ei cântec. I-am adus aminte de vremurile frumoase, când era copac în pădure, când păsărelele ciripeau printre ramurile lui, iar frunzele i se scăldau în soare...şi aţi auzit cu toţii veselia harpei. Apoi i-am mărturisit mila mea, pentru suferinţa, prin care a trecut în acea groaznică zi, când oamenii au doborât copacul. Am asigutat-o că moartea copacului nu a fost zadarnică, pentru că din lemnul lui s-a făcut o harfă, care bucură sufletele oamenilor şi se pot cânta imnuri de slavă lui Dumnezeu...Harpa a înţeles toate acestea... şi mi-a raspuns...cântecul ei.
Spunem povestea: omului care se caută pe sine,
tânărului care îşi caută calea,
celui ce trebuie să-şi asculte chemarea.

 
Semnele cuielor
Povestea vorbeşte despre: răni sufleteşti, valoarea experienţei, durerea de a fi părinte.
Trăia un om, odată demult. El avea un fiu tare neascultător, care îi făcea tot soiul de necazuri. Ajunsese bietul om să se gândească cu teamă la ziua, care urma...A început să bată câte un cui, în tocul uşii, pentru fiecare greşeală a fiului său. Când tocul uşii s-a umplut de cuie încât părea un arici, omul şi-a chemat fiul şi i-a spus:
–Am bătut câte un cui, pentru fiecare greşeală a ta!
Fiul s-a speriat, văzând mulţimea cuielor şi a hotărât în sinea lui să răscumpere fiecare greşeală cu o faptă bună.

După prima faptă bună, şi-a chemat tatăl în faţa uşii, rugându-l să scoată un cui.
În ziua, în care a scos ultimul cui, tatăl şi-a îmbrăţişat fiul, bucurându-se împreună cu el. Fiul l-a strâns la piept şi a văzut că tatăl său plângea.
–De ce plângi? Ar trebui să fii fericit şi mulţumit că ai putut să scoţi toate cuiele...
–E adevărat, cuiele au fost scoase, dar semnele, semnele au rămas!

Povestim: unui copil/adolescent/soţ/subaltern, care nu înţelege asprimea parintelui/soţiei/şefului,
celui care scuzându-se crede că a rezolvat tot,
pentru a arăta că orice experienţă schimbă.

 
                                                                  DIN DRAGOSTE
Povestea spune că: muncind uităm să trăim şi să iubim, adesea nu vedem pădurea de copaci, marcaţi de responsabilităţi uităm să mângâiem, strădania fără încredere în succes e sortită eşecului.
Trăia odată un credincios vestit pentru viaţa lui austeră. Într-o zi aflându-se în faţa altarului l-a chemat pe Dumnezeu zicându-i:
- Doamne, aş fi în stare să fac orice, absolut orice, din dragoste pentru tine. Supune-mă, la orice încercare şi vei vedea că spun adevărul.
- Ia un vas, i-a spus un glas îngeresc, umple-l ras cu ulei, pune-l pe cap, străbate piaţa şi apoi oraşul, stradă cu stradă şi întoarce-te, dar bagă de seamă, să nu iroseşti nici un strop de ulei.
Omul a umplut vasul, l-a aşezat pe cap şi a pornit cu braţele întinse în echilibru, rostind la tot pasul: „nici un strop să nu se irosească!". Era zi de târg şi bărbatul a străbătut întreg oraşul, stradă cu stradă, fără să piardă nici un strop de ulei. Mulţumit s-a întors şi a aşezat vasul la biserică.
A luat icoanele drept martore a izbânzi sale, dar tăcere. Şi în zilele următoare icoanele au rămas mute. Cuprins de disperare omul, cu capul pe genunchi plângea amar şi repeta printre suspine: „şi totuşi nici un strop nu s-a irosit".
Atunci s-a auzit un glas iarăşi:
–La ce-mi trebuie mie uleiul tău, nătărăule? Ce fac eu, Dumnezeu, cu un vas cu ulei? De câte ori, în timp ce purtai vasul pe cap, de câte ori, netotule, te-ai gândit la mine?
... Aşa era, se gândise numai la ulei ...
–Mai bine ai fi răsturnat vasul şi te-ai fi gândit la mine cu iubire. Lasă de-o parte încercările, care te fac vestit şi iubeşte-l pe Dumnezeul tău, măcar un pic.
(după Lanza Del Vasta)
Spunem povestea: părintelui aspru care uită să mângâie,
colaboratorului, şefului, dascălului care uită să laude,
celui care uită că există Dumnezeu,
omlui copleşit de muncă, ce uită să trăiască, să se bucure.
aceluia ce nu caută perfecţiunea interioară.



Mâini curate
Povestea arată: legătura faptă-vorbă, ipocrizia, orgoliul inutil al principialului, din greşală învăţăm.
Un om, care se considera fără de păcat, la Judecata de Apoi, i-a spus Creatorului:
–Doamne, am păzit legea ta, n-am făcut nuci-un rău, nici-o nedreptate. Priveşte mâinile mele, sunt curate!
–Fără îndoială că sunt curate, dar sunt şi goale!
Spunem povestea: principialului orgolios,
unui om al vorbelor,
celui ce nu ştie să dăruie,
cui nu înţelege că din greşală învăţăm.
 
Răsplata
Povestea spune că: nu banul te face fericit, există multe feluri de fericire, munca te face fericit, o conştiinţă împăcată dă linişte, succesul nu este totul, fericirea depinde de orizontul de aşteptare.
Un om bogat avea doi servitori. Unul foarte rău, leneş, neloial, al doilea cinstit, harnic, loial, pios. Neavând urmaşi, negustorul a lăsat averea celor doi slujitori, în părţi egale. Amândoi s-au apucat de negustorie. Cel rău prospera văzând cu ochii şi făcea bani şi din piatră seacă. Al doilea, deşi suflet mare, nu prospera deloc, dimpotrivă ieşea în pagubă din negustoria făcută. Supărat foarte şi mirat, cel din urmă a mers la un călugăr şi l-a întrebat:
–Părinte, cum se face că un om rău şi necredincios prosperă şi este fericit, în timp ce credincioşii au atât de multe necazuri?
Bătrânul călugăr era cunoscut pentru înţelepciunea sa:
–Donmul dă necredincioşilor fericirea pământească trecătoare, singura, pe care ei o pot înţelege. Dar dacă duşmanilor săi, Dumnezeu le dă atât de mult, imaginează-ţi, ce daruri are pentru prietenii săi!
Spunem povestea: cuiva care n-are simţul datoriei,
celui care crede doar în bani,
pentru a arăta că fericirea este aşa cum o concepi,
celui ce crede că prosperitatea este cheia fericirii,
pentru ilustrarea ideii că nu muncim doar pt. răsplată.
 
Viermele
Povestea spune că: fiecare are destinul lui, binele e oricând posibil,
aparenţele înşală, trebuie disociată aparenţa de esenţă.
Viermele a privit în jur: unele săreau, altele cântau, multe zburau, puţine alergau...toate insectele erau în continuă mişcare şi erau fericite. Numai el, sărăcuţul, era fără glas, fără picioare, fără aripi. Dar nu invidia pe nimeni, ştia că este un vierme şi-şi spunea:
–Fiecare are destinul său!
Şi şi-a început munca.În scurt timp, s-a înfăşurat într-un ghem de mătase, s-a izolat de lume, apoi a stat liniştit în gogoaşa lui şi a aşteptat spunându-şi:
–Încă puţină răbdare!
La momentul cuvenit, din gogoaşa de mătase, a ieşit un minunat fluture albastru metalizat, mare, diafan, care şi-a întins frumoasele aripi graţioase şi s-a înălţat în văzduh, uitând cu totul, că fusese cândva un vierme.
Spunem povestea: unui pesimist, melancolic,
cuiva ce se lasă înşelat de aparenţe,
omului, care vrea să renunţe din cauza efortului necesar,
celui ce crede că n-are nici un talent,
părintelui, care n-are încredere în valoarea copilului.
 

                                          Povestea mărului

Se facea, povesteşte un călugar, că în vis eram un..mar, mic si rotund. Si la poarta cojii mele a batut un vierme:
-”Prea frumosule mar, se lingusea viermele, ma lasi sa ma hranesc si eu cu sucul tau , caci imi este tare foame..”
Si marul, in bunatatea lui l-a lasat pe vierme sa se hraneasca din pulpa sa. Pe zi ce trecea, viermele devenea tot mai gras si  frumos, devorand continutul gustosului fruct..si inmultindu-se, transforma continutul zemos si dulce intr-o masa amorfa, neagra, urat mirositoare, de putregai.
De seminte, hraparetul vierme nu putuse sa se atinga…acolo scanteia insasi viata marului.Am ajuns in mana unui copil , care vazand ca sunt stricat a vrut sa ma arunce.Dar chiar in acel moment i-a sclipit o idee:-sa smulga semintele marului din putregaiul ce le inconjura si sa le planteze in pamant.
Copilul a avut grija ca in fiecare zi sa ude cu apa vie semintele plantate si sa le vorbeasca ca si cand ar fi fost niste fiinte.
Semintele au incoltit si adapate de cuvintele iubitoare ale copilului s-au inaltat copac , care dupa trei ani a rodit mere frumoase si curate.
Copilul a avut grija ca nici un vierme sa nu mai atace roadele copacului crescut cu atata  iubire.

M-am trezit din vis, cand eram un alt măr, mai mare, mai frumos, mai curat, mai sănătos decat eram prima oara, şi odihneam fericit în mana unui copil.

                         Tanarul necuviincios

Un tanar credincios se mutase de putina vreme intr-o comuna mare cu multe sate, astfel ca in imprejurimi avea sapte biserici. El voia sa mearga la Sfanta Liturghie acolo unde oamenii participau trup si suflet si unde credinta lor era mai puternica. Si nu stiu cum sa faca altfel, decat sa se imbrace in haine zdrentuite, murdarindu-se pe fata cu carbune, cat sa arate ca un cersetor si merse din biserica in biserica, chiar in timpul Sfintei Liturghii, ca sa vada unde este bine primit.

In prima biserica numai intrand, lumanareasa l-a scos afara dandu-i citate din Sfanta Scriptura despre tinuta in Biserica, spunand ca ea citeste Epistolele Sfantului Apostol Pavel.

In a doua biserica intrand, toti cei din jurul lui incepura sa nu mai fie atenti la slujba si incepura a discuta cum de el cu hainele acestea a indraznit sa intre in biserica. Pleca el de acolo de bunavoie si intra in a treia.

Aici daca vazu ca nimeni nu se uita la hainele lui, incepu sa ingane asa ceva, prefacandu-se ca e bolnav. Un barbat nu a mai rabdat si l-a luat pe sus izgonindu-l din biserica.

In a patra biserica, oamenii rabdara sa-l vada murdar, sa ingane si vazand asta, tanarul incepu a zice din cand in cand: "Mi-e foame!”. Si aici il repezi careva, spunandu-i ca in biserica nu se mananca si sa caute de mancare pe afara cat o vrea.

In a cincea, oamenii ii rabdara inganarea, vaitatul de foame, caci cineva ii intinse un covrig, dar dupa aceea spuse ca ii este sete, oamenii nu-l mai rabdara si il scoasera si de aici.

Intr-a sasea biserica intrand, credinciosii daca au vazut ca nu sta locului, au inceputa sa se agite, care incotro, unul sa-i dea paine, altul sa-i dea apa, dar de aici a plecat el singur.

Intr-a saptea biserica intrand, a inceput la fel sa ingane, sa ceara mancare si apa, dar nimeni din cei prezenti la slujba nu se clinti de la locul lui, cum dealtfel nimeni din jur nu se uita urat la el. Slujba se incheie, se inchinara toti la icoane si se miruira, apoi copilul fu dus de cativa credinciosi la o casa in apropiere, fu imbaiat, ospatat si i se dadura haine noi.

Tanarul gandi ca aceasta ar trebui sa fie biserica in care va sa vina la slujba de acum inainte, nu pentru faptul ca se alesese cu haine noi, fiindca avea haine destule acasa. Dorea acest lucru din doua motive; o data pentru ca nimeni nu si-a intrerupt rugaciunea si lucrarile credintei in timpul Sfintei Liturghii ca sa–i dea lui atentie, si a doua; fiindca oamenii aceia nu tineau doar de forma cuvantul Scripturii, ci chiar au inteles ca trebuie sa si lucreze dupa acel cuvant. Astfel au lucrat cu totii, imbracandu-l si ospatandu-l, ca sa se implineasca prin aceasta cuvintele lui Hristos: "Strain am fost si M-ati primit; Gol am fost si M-ati imbracat; Flamand am fost si Mi-ati dat sa mananc; Insetat am fost si Mi-ati dat sa beau; Bolnav am fost si M-ati cercetat" (Matei 25, 35-36)



Sfânta Biserică
Dorind să-l contrazică, un necredincios îi spuse unui creştin:

- Voi, creştinii, spuneţi că Dumnezeu este oriunde. Dacă este aşa, de ce te mai duci la Biserică, să asculţi predica, când oricum Îl vedem peste tot.
- Aşa este, pe Dumnezeu, cei cu credinţă Îl văd peste tot şi prin toate. Însă, priveşte! Chiar dacă aerul este încărcat pretutindeni cu vapori de apă, aceştia nu-ţi astâmpără setea şi, de aceea, mergi la fântână. La fel şi noi, creştinii, mergem la Biserică aşa cum tu mergi la fântână. Tu îţi astâmperi setea trupului cu apa proaspătă şi rece a fântânii, noi ne astâmpărăm setea sufletului cu apa dătătoare de viaţă veşnică: Cuvântul lui Dumnezeu.
“Biserica este o corabie, iar creştinii care merg la Sfânta Biserică şi intră în ea sunt izbăviţi din furtuna păcatelor.”
( Sfântul Nicodim )

                                                               COPILUL SI PREOTUL

Mergând prin parohia sa, un preot l-a auzit pe un copil vorbind urât cu prietenii săi de joacă şi înjurând. Oprindu-se, l-a întrebat:

- Dacă cineva ar vorbi în limba engleză, ce ai crede despre el ?

- Că este un englez, a răspuns băieţelul.

- Dar dacă cineva ar vorbi în limba spaniolă ?

- Ar fi un spaniol, desigur.

- Nu crezi că este la fel şi cu cel care vorbeşte “limba” lui Dumnezeu ? Un creştin spune doar lucruri frumoase şi folositoare. De la omul rău, dimpotrivă, nu auzi decât vorbe urâte, înjurături şi minciuni. Cum este sufletul omului, aşa sunt şi vorbele sale.

Fii atent ce spui, fiindcă, mai devreme sau mai târziu, vei ajunge între cei a căror limbă o vorbeşti! Poţi ajunge între păcătoşi şi diavoli sau între îngeri şi sfinţi.

Omul este o corabie mică, în care se află lei şi balauri, otravă şi răutate, cărări bolnave şi prăpăstii fără sfârşit. Dar, tot acolo este şi Dumnezeu, sunt şi îngerii, viaţa şi Împărăţia Domnului, lumina şi Apostolii, cetăţile cereşti şi comorile de har: acolo, în sufletul omului, sunt toate.”

( Sfântul Macarie )

Lenes sau mandru
Un tanar era lenes si mandru si dorea sa scape de una din doua. El s-a dus la duhovnic, s-a spovedit indelung si apoi si-a exprimat dorinta aceasta arzatoare, de a renunta la una din doua: ori la lene ori la mandrie.

Parintele cumpani un pic si zise:

- Fiule, afla ca lenesul il cunosti dupa lucrarea sa, fiindca nu tipa niciodata "Sunt lenes! Ajutati-ma sa fac cutare lucru sau cutare!”. El pur si simplu nu face! La fel si pe omul mandru n-ai sa-l auzi cum spune: "Iertati-ma, stiti, sunt cam mandru!”. El pur si simplu face lucrarile mandriei."
Si mai zise parintele:
- A recunoaste lenea din tine, este ca si cum ai facut primii pasi spre harnicie, dupa cum a recunoaste mandria din tine este primul pas spre a infia smerenia. Cel mai bine este sa te rogi! Dumnezeu te va ajuta astfel sa te cureti si de o patima si de alta. Iar o patima, sa stii, ca niciodata nu lucreaza singura. Din prea multa lene se naste si mandria, caci lipsindu-ne de lucrarile lui Dumnezeu, se aseaza in noi mandria…Si la fel, din prea multa mandrie se naste lenea, caci ai impresia despre tine ca esti ceva sau cineva si te lenevesti in ascultari si implinirea poruncilor lui Dumnezeu. Daca vrei sa alegi una din doua, alege rugaciunea!
Auzind acestea copilul pleca spre casa lui mai indreptat.
Istoria celor doaua pietricele albastre deAdmin

Fiecare dintre noi este diferit. Fiecare este unic şi irepetabil. De aceea fiecare dintre noi are ceva de dăruit altora, ceva ce nimeni altcineva nu are. Fiecare are un loc şi o misiune ce i-au fost încredinţate şi de care va trebui să răspundă. Fiecare este un dar unic al lui Dumnezeu pentru omenire.
Un laureat al premiului Nobel a scris: Când vom muri şi vom merge în cer, ne vom întâlni cu Creatorul nostru. El nu ne va întreba: „De ce n-ai devenit Mesia? De ce n-ai descoperit un medicament împotriva cancerului? De ce n-ai devenit o personalitate a vieţii publice?”. El ne va întreba: „De ce nu ai fost tu însuţi?”.
Aceasta este responsabilitatea fiecărui om. Istoria celor două pietricele albastre ne ajută să descoperim tocmai acest adevăr atât de important.
Două pietricele, cam de mărimea unei castane, zăceau în prundişul unui vesel pârâu de munte. Se aflau laolaltă cu celelalte pietre de acolo, unele mai mici, altele mai mari, dar erau diferite de toate celelalte, pentru că erau albastre. Când bunul soare le dezmierda cu razele sale, ele străluceau de parcă ar fi fost două bucăţi de cer căzute pe pământ.
Cele două pietricele ştiau că sunt cele mai frumoase dintre toate celelalte aflate în pârâu şi să lăudau de dimineaţa până seara: Noi suntem copiii cerului! , strigau, când una, când cealaltă, pietrelor obişnuite aflate în preajmă. Păstraţi distanţa! Noi avem sângele albastru! Nu avem de-a face cu voi!
De fapt erau două pietricele insuportabile şi arogante, care îşi petreceau zilele gândindu-se numai la ceea ce s-ar fi întâmplat cu ele când cineva avea să le descopere. Desigur – îşi spuneau – vom fi puse într-un colier împreună cu alte pietre preţioase, aşa cum suntem şi noi. Şi visau împreună: Vom fi pe coroana reginei Olandei sau în inelul prinţului de Galia. Ne aşteaptă o viaţă frumoasă: case luxoase, baluri, petreceri. Vom ajunge până la capătul lumii.
Într-o bună dimineaţă, pe când razele soarelui se jucau pe luciul apei cristaline, un om s-a aplecat, şi-a întins mâna şi a cules cele două pietricele albastre.
Cele două pietricele erau nespus de fericite: Ura! – au strigat. Am plecat! Ce timpuri bune ne aşteaptă! S-au simţit cele mai norocoase pietre din lume. Nu aşteptau decât ca visurile lor să se transforme în realitate.
Au fost puse într-o cutie, împreună cu alte pietre colorate. Rămânem aici pentru puţin timp, şi-au spus, fiind sigure de frumuseţea şi valoarea lor neîndoielnică.
Totuşi lucurile au fost altfel decât bănuiseră. Cele două pietricele au fost zdruncinate încoace şi încolo. Mereu au schimbat cutiile, au fost puse pe cântar şi pipăite insistent de mâini aspre. Au rămas în cele din urmă singure, parcă uitate, într-o cutiuţă.
Mai târziu, însă, o mână le-a luat şi le-a aşezat cu necuviinţă pe un zid, în mijlocul altor pietre, pe o suprafaţă de ciment foarte lipicioasă. Hei, fii mai delicat, strigau cele două pietricele albastre, suntem pietre preţioase. Drept răspuns, câte o lovitură de ciocan le-a fixat definitiv.
Revoltate au început să strige: Neciopliţilor, nepricepuţilor, bădăranilor, voi nu înţelegeţi cât suntem de importante? Cele două pietricele albastre ameninţau, plângeau, implorau. Dar n-a fost de nici un folos. Tot prizoniere în zid au rămas. Dezamăgirea şi amărăciunea le-a întunecat cu reflexe viorii.
Timpul trecea încet iar cele două pietricele nutreau un singur gând: să fugă. Dar cimentul era tare şi imposibil de convins să le elibereze. Au zărit însă un firicel de apă ce se prelingea pe acolo şi l-au rugat: Strecoară-te sub noi, te rugăm, şi desprinde-ne de pe acest zid nenorocit!
Apa nu s-a lăsat mult rugată. Nu era nevoie de insistenţă căci era bucuria ei să se strecoare sub ziduri şi să distrugă cât mai mult. A trecut la lucru şi, uşor-uşor, a reuşit să se strecoare şi să fărâme câte puţin cimentul. După câteva luni de perseverenţă cele două pietricele au putut să se mişte. Într-o noapte umedă şi rece cele două pietricele au căzut pe pământ, eliberate în sfârşit din acea închisoare insuportabilă. Suntem libere – au strigat amândouă în culmea fericirii.
Însă, jos fiind, au putut vedea zidul în care fuseseră fixate, acea puşcărie înaltă în care şi-au petrecut atâta timp. Şi, privind spre acel zid, nu mică le-a fost mirarea: lumina lunii ce străbătea printr-o fereastră lumina un mozaic superb. Mii de pietricele viu colorate şi aurite formau chipul Sfintei Fecioare Maria. Era cea mai frumoasă imagine pe care cele două pietre o văzuseră vreodată. Dar ceva îi lipsea… Faţa, chipul blând şi dulce al Mariei, avea ceva neobişnuit. Părea oarbă, căci îi lipseau ochii.
Oh, nu, au exclamat amândouă, dânduşi seama de grozăvie. Ele fuseseră tocmai ochii Mariei. Îşi imaginau acum cât de bine se potriveau acolo, cât de frumos trebuie să fi strălucit şi cât de mult trebuie să fi fost admirate de oameni. Regretau acum fapta lor nesăbuită dându-şi seama ce nechibzuite au fost.
Dis de dimineaţă a ajuns acolo omul care făcea curăţenie în biserică şi, din neatenţie, a călcat pe cele două pietricele aflate la pământ. Supărat, le-a dat deoparte cu piciorul. Apoi, fiind încă întuneric, nu le-a deosebit bine şi le-a strâns cu mătura pentru a le arunca la gunoi împreună cu praful şi alte pietre neînsemnate.

Concluzie
Istoria celor două pietricele albastre are un sfârşit trist, pentru că ele nu au înţeles un mare adevăr. Se înşelau văzând în sine ceea ce nu era adevărat, fugeau de realitate rătăcind prin visuri. Din această cauză nu au descoperit frumuseţea şi bogăţia pe care o primiseră de la Dumnezeu.
La fel ca şi ele, fiecare dintre noi are un loc al său în lume bine stabilit de Dumnezeu: unul poate fi ales pentru a fi un meşter bun, altul pentru a fi preot, iar o fată pentru a fi mamă a multor copii. Să nu uităm că fiecare dintre noi este aşezat de Dumnezeu acolo unde îi este locul şi că tocmai în acel loc, rânduit de Dumnezeu, este cel mai frumos şi mai potrivit să fie.
Traducere: Sr. Patrizia Kaiser

Gradina Sufletului
Un creştin l-a întrebat pe duhovnicul său:
- Părinte, aş vrea să fiu un bun creştin, să am o viaţă fără păcate. Ce trebuie să fac mai întâi, ce este cel mai important?
- O, fiule, totul este important. Ia spune-mi, dacă ai o grădină în care plantezi tot felul de flori frumoase, aştepţi să crească? Aşa, fără să faci nimic, or să răsară ele?
- Nu, părinte, trebuie să le ud...
- Dar dacă le uzi şi atât, vor creaşte ele mari şi
frumoase?
- Nu, părinte, trebuie şi să muncesc, să am grijă de ele, să nu fie distruse de buruieni...
- Dar dacă le dai toate acestea, şi nu vor avea lumină, pot ele să crească?
- În nici un caz, părinte, atunci toată munca mea nu-şi are rostul, florile nu vor creşte niciodată.
- Acum ai înţeles, fiule?! Sufletul nostru este asemenea unei grădini, în care sunt semănate cele mai frumoase flori: dragostea, credinţa, bunătatea, cumpătarea, omenia... Noi, însă, trebuie să avem grijă de această grădină din sufletul nostru, ca tot ce este acolo să înflorească. Doar astfel sufletul omului se umple de frumuseţe.
Ce trebuie să facem pentru toate acestea? Să avem grijă ca buruienile păcatelor să nu prindă rădăcini în suflet, să veghem mereu ca răul să nu se cuibărească în noi, fiindcă, odată intrat, este foarte greu să-l mai scoţi. Şi ce mai trebuie să facem pentru grădina sufletului? Să o udăm mereu cu apa dătătoare de viaţă, care este rugăciunea.
Dar ele tot n-ar creşte, dacă nu le-ar încălzi pe toate lumina binefăcătoare a dragostei dumnezeieşti. Şi unde ar putea găsi sufletele noastre mai multă căldură şi lumină dumnezeiască, dacă nu în Biserică?!
E, poţi tu să-mi spui, fiule, ce este mai important? Toate sunt importante. Fii mereu atent la sufletul tău, ai grijă de el, fiindcă atunci şi Dumnezeu te va ajuta.
Doar aşa, prin munca noastră şi cu ajutorul Domnului, florile minunate din sufletele noastre, adică dragostea, credinţa şi toate lucrurile bune pe care Dumnezeu ni le-a dăruit, vor creşte nestingherite, iar viaţa ni se va umple de fericire.
Toate lucrurile ne-au fost încredinţate nouă şi noi acestora.
(Sfântul Ioan Gură de Aur)


NECREDINTA BATRANULUI CREDINCIOS
Odata traia un om tare evlavios. In fiecare zi, de cum se trezea, se spala si apoi mergea la biserica pentru slujba de dimineata.
Inalta mereu o ruga fierbinte:,,Doamne, eu vin mereu la tine, n-am lipsit niciodata. Dimineata si seara, ma rog, fac pomana. N-ai putea veni si tu odata la mine?"
Dumnezeu i-a ascultat rugaciunea si i-a spus:,,Miine voi veni la tine."
Ce bucurie pe bietul om. A curatat toata casa, a facut mincare, a aprins luminari. In camera de oaspeti a orinduit multime da tavi pline cu fructe, placinte dulci si flori. Toate erau pregatite pentru a-l primi pe Dumnezeu.
La ceasul slujbei de dimineata, un baietel, care tocmai trecea pe acolo, zareste prin fereastra deschisa tavile cu placinte, se apropie si spune:
-- Tataie, ai multe placinte, nu-mi dai si mie una?
Miniat de indrazneala, omul cel credincios ii raspunde suparat:
--Ia sterge-o, impielitatule, cutezi sa-mi ceri, ce-am pregatit pentru Dumnezeu?
Baietelul infricosat pleca fugind.
Clopotul anunta sfirsitul slujbei de dimineata. Crestinul isi spune: ,,De buna seama, Dumnezeu va veni dupa rugaciunea de amiaza. Sa-l asteptam".
Obosit s-a asezat pe banca din fata casei. Vine un cersetor si-i cere de pomana. Omul il alunga, fara prea multa vorba. Apoi spala cu grija locul, unde a calcat cersetorul. Trece si amiaza si Dumnezeu tot nu apare. Vine seara. Tot mai abatut omul nostru asteapta vizita fagaduita. La ceasul rugaciunii de seara, se infatiseaza un pelerin si-l roaga: ,,Ingaduie-mi sa ma odihnesc pe banca ta si sa-mi petrec noaptea aici..."
-- Nici gind! E locul, pe care l-am pregatit pentru Dumnezeu!
S-a innoptat. ,,Dumnezeu nu si-a tinut fagaduiala" isi spuse sarmanul om necajit.
A doua zi, omul merge la biserica, la slujba de dimineata, ducind prinoasele si izbucneste in lacrimi:
-- Doamne, n-ai venit la mine asa cum ai fagaduit! de ce?
-- De trei ori am venit si de trei ori m-ai alungat.

                                                           Pacatul impartit la trei

La sfatul unui apropiat o femeie care avea un pacat greu, cumpara pentru o bisericuta care era inca in constructie, covoare de pus pe jos care valorau o avere. Bucuroasa de aceasta fapta pe care ea o considera suficienta pentru a i se sterge pacatul se duse la o manastire cu gand sa se impartaseasca. Un preot din manastire care a spovedit-o inainte de a primi Sfanta Impartasanie, nu numai ca a oprit-o de la a gusta din Sfintele Daruri, dar o si certa, fiindca a indraznit sa creada ca poate cumpara harul lui Dumnezeu cu cateva covoare.

Femeia s-a dus dupa aceea la poarta manastirii si acolo incepu sa planga, caci nu voia sa plece la casa ei fara sa se impartaseasca. Pe la poarta trecu un alt preot si o intreba de ce plange. Femeia ii povesti, preotului, care era chiar staretul acelei manastiri, ce se petrecuse mai devreme. Acesta o chema in biserica si acolo ii dadu Sfanta Impartasanie.

Apoi femeia mirata ca acest preot nu a certat-o si a primit-o cu atata caldura si blandete parinteasca intreba:

- Dar cum se face ca sfintia voastra mi-ati dat voie sa ma impartasesc, iar celalalt preot nu?

- Dupa faptele si lucrarile spuse preotului aceluia, nu erai tocmai vrednica de impartasit, dar lacrima te-a izbavit, caci pocainta cu lacrimi se face! Si mai e un lucru! Preotul acela este inca tanar, iar arta de a conduce omul, adica preotia, nu se invata peste noapte. Cand un pacat este prea mare, sa lasam taina vindecarii lui o treime in seama lui Dumnezeu, o treime pe seama duhovnicului si o treime pe seama celui care si-a spus pacatul. Nu-l ingreuna pe om peste masura, dar nici nu-l usura prea mult; asa trebuie sa se poarte preotul cu fiii sai duhovnicesti.
Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

                            Sarantocul din tinda bisericii

Un om sarac si batran, fara rude si fara casa avea permisiunea de la preot sa doarma noaptea in tinda bisericii. El se invelea cum putea cu o patura rupta si murdara si dormea acolo in frig, singurul avantaj fiind ca nu s-ar fi udat daca Dumnezeu ar fi dat ploaie. El nu deranja pe nimeni, nu vorbea si nici nu cersea, dar cu toate astea mai multe femei din zona nu-l sufereau spunand ca este murdar si ca cine stie ce microbi poarta in hainele lui murdare. Gasira aceste femei un pretext si se dusera apoi la parinte sa discute. Ele spusera ca nu pot dimineata sa se apuce de curatenie in tinda bisericii, fiindca sarantocul sta acolo intins si slujitorul lui Dumnezeu le facu pe plac si ii spuse batranului sa plece, fiindca deranjeaza. Acesta a plecat fara sa carteasca, iar femeile erau bucuroase ca se facuse in biserica ceea ce ele voiau.

Dupa ce au iesit intr-o seara de la vecernie intrara in vorba cu jandarmul care patrula prin targ dupa cum ii era misiunea. Acesta le intreba:
- Dar unde este batranul care dormea in tinda bisericii?
O femeie isi ascuti glasul si rosti cu mandrie.
- Un’ sa fie? La treburile lui! L-am izgonit din tinda bisericii…Ce acolo e loc de dormit?
- Pai rau ati facut! rosti jandarmul.
- Pai de ce sa facem rau, ca ne-a dat voie parintele! rostira ele raspicat.
- Ei stiti ca eu mai am si ronduri de noapte! Si de multe ori l-am surprins pe batran facand lucruri dumnezeiesti.
- Eiiiii, cum sa faca lucruri dumnezeiesti zdrentarosul acela!?
- Ei, aflati crestinelor acestea, ca sunt lucruri pe care nici parintele nu le stie. Sarantocul din tinda bisericii, sau zdrentarosul cum ii ziceti voi, a aparat odata biserica de hoti si pradatori sarind la ei cu bata. Alta data i-a dat lumanari unei femei care avea sotul muribund. Femeia nestiind ce sa faca, fiind miezul noptii si sotul ei aproape sa-si dea sufletul, a venit aici la biserica ca sa gaseasca o lumanare si sarantocul a ajutat-o. Si altadata vazand ca vasul cu agheasma are o gaura prin care se scurgea apa sfintita de Boboteaza s-a pus sa repare vasul, caci altfel toata apa sfintita ar fi curs pe jos si s-ar fi facut mare pacat…
- Si de ce nu ne-ai spus astea din timp? Caci noi n-am stiut ca omul are faptele astea bune, spusera femeile.
- Batranul m-a rugat frumos sa tainuiesc acestea, fiindca fapta buna se face intr-ascuns, nu se trambiteaza. Voi stiti ca el nu vorbea, dar mi-a spus intr-o seara acestea: ,,Mai repede ma odihnesc, fata de pacatele mele cand sunt inghiontit, jignit sau izgonit, decat atunci cand ma lauda lumea. Rogu-te fii bun si nu spune cuiva ca as fi facut ceva bun, lasa-ma astfel sa ma odihnesc!”.

Auzind acestea femeilor le-a parut rau ca au izgonit saracul si au plecat apoi care incotro sa-l caute. Si se spune ca inca mai cauta si astazi, fiindca nu l-au mai gasit.


                                          Satul cuviosilor

Un rau vijelios despartea doua sate cu oameni diferiti. Cei care traiau de-a dreapta raului erau considerati sfinti, fiindca – spuneau ei - lucrau numai fapte bune, erau credinciosi, tineau posturile si faceau milostenie, a zecea parte din venitul lor o duceau la biserica. Iar de-a stanga era "satul pacatosilor”, cu oameni lenesi, cam cheflii, care nu prea mergeau pe la biserica si nu tineau poruncile cum trebuie.

Intr-una din zile, se lasa deasupra celor doua sate un nor negru inspaimantator si incepu intr-o clipa o furtuna cum nimeni nu mai vazuse. Se mai linisti un pic furtuna, mai incetara tunetele si fulgerele si ce sa vezi!? Raul incepu sa se umfle vazand cu ochii si inunda gospodariile. Dar ca un facut s-a inundat doar "satul cuviosilor”, nu si cel ,,al pacatosilor”. Multe case ale celor care se credeau sfinti s-au stricat, multe animale s-au inecat si cu multa paguba s-au trezit prin gospodariile lor.

Dupa ce Dumnezeu a dat soare si toate lucrurile s-au linistit, cuviosii au inceputa sa-si puna intrebarea, cum de satul pacatosilor a scapat de inundatie, iar ei s-au trezit cu atata paguba. Unul dintre satenii cuviosi, cunoscut pentru intelepciunea sa, dori sa cerceteze acestea si facu un drum pana la rau. Acolo intalni pe oarecare din satul pacatosilor, il saluta si intra cu el in vorba. Acela i-o lua inainte cu vorba si zise:

- Ce ati crezut, ca daca duceti viata cuvioasa este suficient sa nu va ploua? Eu cam stiu de ce satul vostru a fost inundat si al nostru nu!
- Pai care ar fi motivul?
- Motivul este acesta: ca oricat de smerit esti, de cuminte, de ascultator fata de poruncile lui Dumnezeu, mantuirea nu trebuie lucrata doar pentru tine.
- Pai ne ajutam intre noi, vrem sa ne mantuim sufletele cu totii, spuse "cuviosul”.
- Asa este, va ajutati intre voi, spuse "pacatosul” apasand pe ultimele doua cuvinte. Dar raul acesta nu l-ati mai trecut spre noi de cativa ani buni! Sa veniti aici si sa ne spuneti si noua cuvantul lui Dumnezeu si sa ne invatati viata cuvioasa. De aceea v-a dat Dumnezeu inundatia, fiindca ne-ati lasat sa ne pierdem sufletele desi suntem vecini...
- Pai atunci haidem sa facem pace, spuse sateanul "cuvios”, intinzand mana pacatosului. Si fie ca odata cu aceasta mana intinsa, sa facem din doua sate o singura comuna si impreuna sa ne mantuim!
- Bine ai grait frate! spuse "pacatosul”. Caci mantuirea nu e pentru un om, ci pentru noi toti. Eu gandesc asa, ca omul oricat ar fi de pacatos, se poate apleca dintr-odata spre viata cuvioasa. Sa-L lasam asadar pe Dumnezeu, ca de azi inainte, sa dea soare si ploaie peste amandoua satele, ca impreuna sa suferim si cele bune si cele rele. Si tot impreuna sa ne pregatim pentru dorita intalnire cu Domnul, atunci cand El ne va chema la El sa ne spuna, daca suntem mantuiti sau nu.

                                            Lenes sau mandru

Un tanar era lenes si mandru si dorea sa scape de una din doua. El s-a dus la duhovnic, s-a spovedit indelung si apoi si-a exprimat dorinta aceasta arzatoare, de a renunta la una din doua: ori la lene ori la mandrie.

Parintele cumpani un pic si zise:

- Fiule, afla ca lenesul il cunosti dupa lucrarea sa, fiindca nu tipa niciodata "Sunt lenes! Ajutati-ma sa fac cutare lucru sau cutare!”. El pur si simplu nu face! La fel si pe omul mandru n-ai sa-l auzi cum spune: "Iertati-ma, stiti, sunt cam mandru!”. El pur si simplu face lucrarile mandriei."
Si mai zise parintele:
- A recunoaste lenea din tine, este ca si cum ai facut primii pasi spre harnicie, dupa cum a recunoaste mandria din tine este primul pas spre a infia smerenia. Cel mai bine este sa te rogi! Dumnezeu te va ajuta astfel sa te cureti si de o patima si de alta. Iar o patima, sa stii, ca niciodata nu lucreaza singura. Din prea multa lene se naste si mandria, caci lipsindu-ne de lucrarile lui Dumnezeu, se aseaza in noi mandria…Si la fel, din prea multa mandrie se naste lenea, caci ai impresia despre tine ca esti ceva sau cineva si te lenevesti in ascultari si implinirea poruncilor lui Dumnezeu. Daca vrei sa alegi una din doua, alege rugaciunea!
Auzind acestea copilul pleca spre casa lui mai indreptat.


                                       Lacrimile lui Hristos


Un tanar monah era tare mahnit ca niciodata nu i se aratase Domnul, in vis sau altfel, ca niciodata nu vorbise macar cu unul din Sfintii lui Dumnezeu. El auzise ca Dumnezeu s-a aratat tuturor fratilor si ca multi frati vorbeau zilnici cu sfintii si atunci hotari sa renunte la calugarie.


A lepadat hainele calugaresti, apoi in lume, intr-o singura zi s-a imbatat, a curvit, a participat la jefuirea unui bogatas beat apoi a cerut o slujba unui carciumar. Carciumarul i-a dat o slujba de ajutor la bucatarie si i-a dat si o camera. Aici calugarul adormi dar se trezi la miezul noptii dupa obiceiul pe care si-l facuse, caci intotdeauna se ruga la miezul noptii cand era monah. Si-a dat seama ca poate rugaciunea il va ajuta sa mai spele din pacatele pe care le-a facut in acea zi si s-a dus intr-un colt ingenunchind. Acolo rugandu-se l-a podidit plansul. Nu a bagat de seama la lacrimile care ii curgeau, si acolo – dupa atata oboseala si dupa atata pacat - adormi din nou. A dormit adanc si trezindu-se dimineata, a vazut ca locul era patat de sange acolo unde el a plans. S-a uitat peste tot, chiar si in oglinda; si-a cercetat fiecare parte a corpului.
Vazu ca nu are nici cea mai mica zgarietura, ca sangele nu era al lui. S-a uitat mai bine si iar s-a apropiat de locul unde facuse rugaciunea si vazu din nou stropii de sange. Atunci a inteles ca pentru pacatele lui, Hristos plansese odata cu el, dar nu cu lacrimi de om, ci cu lacrimi de sange.



                                                                     Pantofii micului print

Intr-un tinut indepartat traia un imparat bogat si foarte fericit pentru ca avea un copil dragalas, cuminte si ascultator. Dar bucuria imparatului nu tinu mult. Cand baiatul implini patru ani primi de la un batran pantofar prima lui pereche de pantofi. Erau o mandrete de pantofi, demni pentru un print asa ca el. Desi pantofii erau facuti cu multa maiestrie din cea mai buna piele, baiatul nu se putu bucura de ei. In clipa in care ii puse in picioare se simti obosit si-si simti picioarele arzand de parca statea pe carbuni aprinsi. Crezand ca pantofii sunt de vina, regele dadu ordin altui pantofar sa-i faca incaltari printului, dar nici de aceasta data micul print nu putu sa-i tina foarte mult in picioare. Era mereu la fel, de cate ori punea pantofii in picioare, simtea ca acestea ii iau foc. Necajit, regele ceru sa i se faca papuci din cel mai rezistent material, dar nici pe acestia nu putu micul print sa-i tina in picioare prea mult.

Astfel micul print fu nevoit sa-si inveleasca picioarele in carpe si-n piele de mistret ca sa poata merge. Dar dupa un timp pielea se tocea si printul ajungea sa mearga tot in picioarele goale. Mult timp se chinui printul asa, pana intr-o zi cand, la varsta de 15 ani, tanarul intalni o batrana care ii spuse o poveste.

Si ii povesti baba ca mai demult, in acel tinut, traia un barbat foarte mandru, caruia ii placea sa se laude cu incaltarile lui cele noi. Nu era saptamana in care barbatul sa nu-si etaleze frumoasele incaltari. Pe cand se plimba prin oras cu pantofii lui cei noi si incrustati cu nestemate, pentru ca toti sa ii observe si sa il laude, barbatul intalni un om sarman care ii ceru un banut. Barbatul se uita la el si vazu ca sarmanul purta o pereche de pantofi rupti in varf, cu talpa prinsa cu carpe si refuza sa-i dea bani, spunandu-i: "Banii nu te vor ajuta cu nimic, daca nu inveti sa-ti pretuiesti pantofii, asa ca mine!”

La auzul acestor vorbe, sarmanul om nu putu decat sa se intristeze si-i spuse barbatului, mai mult ca o avertizare: "De nu-ti vei schimba viata, cineva din familia ta pe care il vei iubi ca pe ochii din cap, va avea de suferit....Si ca mine va umbla pe strazi, descult, chiar de va fi sa fie vlastar regal!”.

Barbatul nu lua in seama aceste vorbe si crezu ca cersetorul pe langa faptul ca nu pretuieste pantofii, mai este si nebun.

Tanarul print, auzind aceasta poveste, o ruga pe batrana sa-i spuna cine este acel barbat care se mandrea atat de tare cu pantofii lui. Atunci batrana ii spuse ca acel barbat a fost chiar bunicul sau, regele, care, tanar fiind, mai inainte de a lua tronul, umbla prin targuri sa se laude cu incaltarile sale. Iar tanarul nostru isi dadu seama ca pentru pacatele bunicului, care intre timp trecuse la Domnul, sufera el acum si picioarele ii iau foc din cauza pantofilor.

Printul o ruga apoi pe batrana sa-i spuna cum sa scape de blestemul cersetorului. Femeia ii spuse ca doar 100 de pantofi noi l-ar putea salva.

"Vezi tu, zise baba, daca bunicul tau ar fi dat atunci un banut, n-ar mai fi fost nevoie de atatea incaltari! Cand ai, miluieste-l si pe cel care nu are, chiar daca este imbracat urat sau are haina murdara!”

Si ii mai spuse baba sa ceara pantofarului 100 de pantofi noi dintre care 99 sa-i dea oamenilor sarmani si dupa ce va fi facut aceasta, abia a o suta pereche sa o incalte el.

Auzind acestea tanarul ii multumi femeii, ii dadu un banut, fara ca baba sa i-l ceara, si se duse la tatal sau sa-i spuna ce a aflat. Regele marturisi ca auzise de un blestem, dar nu crezuse ca se va implini.

Fericit ca in sfarsit fiul lui se va putea incalta, regele ordona sa se faca cei 100 de pantofi noi si impreuna cu printul se duse sa ii imparta prin imparatie, bucurand inima multor sarmani din regat. Cand in sfarsit au dat si cea de-a 99-a pereche, printul lua perechea cu numarul 100 si o incalta. Si ce sa vezi!?...Pentru prima oara nu-si mai simti picioarele arzand, ci dimpotriva simti ca parca era incaltat in puf si parca cea mai fina matase ii mangaia picioarele. Pur si simplu ii venea sa zboare de bucurie.

Si tinu minte lectia aceasta a puterii milosteniei, astfel ca atunci cand ajunse rege, ori de cate ori voia sa-si schimbe o pereche de pantofi tociti, ordona pantofarului sa faca nu o pereche, ci o suta, din care el pastra numai una.

                                                        Lacrimile Maicii Domnului

Intr-un sat indepartat de munte traia un barbat pe nume Chiriac, trecut prin viata, caruia nu-i puteai schimba parerea, indiferent ca avea dreptate sau nu. Ceea ce nu putea sa creada Chiriac era cum icoanele pot sa planga. Spunea el "icoanele sunt facute din lemn mort, nu au apa in ele sa planga”. Desi auzise de la mai multi cunoscuti despre aceste icoane facatoare de minuni, unii dintre ei care chiar fusesera martorii acestor minuni, Chiriac nu putea sa creada si pace.

In satul lor fusese o biserica mica de lemn care arsese intr-o noapte, iar acum se construia una mai mare si mai frumoasa. Tot ceea ce mai ramasese din vechea biserica era o mica icoana de lemn, a Maicii Domnului, veche de cand lumea, despre care se spunea ca este facatoare de minuni pentru ca scapase din acel incendiu. Chiar daca barbatul ajuta la construirea bisericii noi si-si petrecea mai tot timpul in preajma icoanei, care fusese adusa in noua biserica, nu credea in minunile pe care le putea face si se uita ciudat la cei pe care ii vedea venind sa se inchine la icoana sau ii aduceau flori Maicii Domnului.

Intr-una din zile, desi era sarbatoare, Chiriac lucra in interiorul bisericii hotarat sa-si termine munca. Era singur inauntru, si desi multi il sfatuisera sa nu mai lucreze ca il va vedea Maica Domnului si-l va pedepsi, nu asculta de nimeni si-si continua lucrul, bombanind intruna. La un moment dat, prin acoperisul bisericii care nu era inca terminat, incepu sa ploua. Si ploua asa de tare cum nu se mai vazuse niciodata. Dupa cateva minute ploaia se opri si desi barbatul reusise sa se adaposteasca de ploaie, pe jos, in biserica, era plin de apa. Suparat de aceasta intamplare, Chiriac vru sa se certe cu cineva, dar nu avea pe nimeni in jur.

Uitandu-se apoi spre icoana Maicii Domnului observa ca aceasta era acoperita de mici stropi de apa care semanau cu niste lacrimi. Sigur ca in sfarsit a gasit misterul acestor icoane facatoare de minuni fugi repede la un muncitor care locuia in apropiere sa-i spuna ce a aflat. Dar cand Chiriac ii spuse ceea ce aflase si ca ploaia umpluse biserica de apa, barbatul incepu sa rada de el, spunand ca Chiriac a innebunit. Dar vazand barbatul ca acest Chiriac vorbeste serios, ii spuse ca nu este posibil ceea ce spune el pentru ca in sat nu mai plouase de cateva saptamani.

Barbatul se duse cu Chiriac in biserica sa vada cu ochii lui ceea ce acesta spunea. Cand ajunse in biserica barbatul vazu intr-adevar ca pe chipul Maicii Domnului aparusera lacrimi, dar nu vazu pic de apa in jur si neputandu-si ascunde bucuria, incepu sa se inchine si sa se roage la icoana facatoare de minuni. Chiriac ramase mut de uimire, iar barbatul ii spuse ca acesta sigur fusese un semn de la Maica Domnului pentru el, ca astfel sa nu mai lucreze in zilele de sarbatoare si sa se faca un om mai credincios.

 

Taietorul de lemne

Un padurar avea o secure stirba si cu ea dobora copacii. "Nu am timp sa o ascut!”, le spunea celorlalti si cu securea stirba depunea un efort dublu, dar taia atatia copaci cat sa-si asigure traiul de zi cu zi. Un om, care se ocupa mai mult cu rugaciunea si nu prea facea treaba prin casa, lasand totul pe seama nevestei, avea obiceiul sa rada de padurar ca taia copacii cu securea stirba. Intr-o zi, fiind mare nevoie de el prin curte sa ajute la o treaba si fiind chemat de nevasta sa, acesta refuza sub pretextul ca se roaga, ca e vremea rugaciunii...Merse in locul unde se ruga de obicei si auzi acolo o voce ca venind din cer: "Rugaciunea ta e ca o secure stirba.”

Tare se mira de aceasta voce, dar apoi cugetand pe indelete isi dadu seama ca padurarul, asa cum avea securea stirba, tot isi facea treaba lui, tot dobora copacii...Dar el rugandu-se si uitand sa-si ajute aproapele - sa slujeasca celui de langa el - si securea stirba o avea si nici copaci nu dobora. Si hotari din clipa aceea sa-si pretuiasca mai mult nevasta, sa invete sa sara in ajutor aproapelui, sa-i slujeasca si sa-l iubeasca. Caci a iubi si a sluji tot rugaciune este.




                                     Mucenita care si-a scos ochii pentru Hristos

O calugarita tanara si frumoasa locuia in chilia ei nu departe de manastire in apropierea unui sat. Ea traia dupa voia lui Dumnezeu, petrecand in bunacuviinta, rugandu-se pentru mantuirea sufletului si ingrijindu-se de sufletul ei cu privegheri si metanii. Dar necuratul i-a pus gand rau fetei, astfel ca un tanar bogat care mai venea pe la manastire s-a indragostit puternic de aceasta fecioara si a inceput sa-i dea tarcoale. Ba statea uneori pe la usa ei sa o pandeasca cand iese si intra cu ea in vorba. Si mereu cand calugarita iesea il gasea pe tanar la usa, iar acesta o supara cu intrebari pe care le pun de obicei indragostitii.

Vazand aceasta, fecioara a hotarat sa nu mai iasa din casa, dar nici pace nu avea fiindca nu putea ajunge la slujbele bisericii. Intr-o zi calugarita a trimis o femeie care ajuta la treburile manastirii sa-l cheme pe tanar. Vazand-o pe aceasta femeie si auzind de cine este chemat, inima tanarului a inceput a bate cu putere, gandind ca poate fecioara s-a indragostit de el si de aceea il cheama. Cand ajunse la chilie, calugarita statea la razboiul ei de tesut si nu-si ridica privirea din pamant, doar intreband:

- Ce doresti de la mine tinere, de ce nu-mi dai pace si tot te asezi in calea mea?

- Mi-esti draga si te iubesc si vreau sa-mi fii sotie!.

- Dar ce-ti place tie asa mult la mine? intreba fecioara.

- Imi plac cel mai mult ochii tai, cand ii vad ma aprind, ochii tai ma scot din minti.

Calugarita auzind aceasta a luat suveica si-a scos pe loc ochii si a dat sa-i intinda tanarului, care nu a rabdat sa vada asta si a plecat.

Mergand spre treburile sale tanarul incepu sa planga, suparat fiind de raul pe care il pricinuise acelei monahii. Impresionat de credinta acesteia - aducandu-si aminte ca Scriptura spune: daca ochiul tau te sminteste, scoate-l si arunca-l de la tine– hotari pe data sa se faca monah.


Taranul si vasul de lux

Un tanar care provenea de la tara ajunsese atat de bogat incat doar facea semne din mana si toate ii erau asternute de-a gata de catre servitori. Locuia intr-o casa mare, aproape un palat si pe langa averi, avea si un vas de lux pe care il folosea pentru plimbari pe mare. Se gandi el intr-o zi, ca nu ar fi rau sa-l invite o zi-doua pe la el, pe tatal lui, care era om simplu de la tara.

Zis si facut, trimise pe cineva cu un automobil luxos sa-l ia pe tatal sau, iar cand acesta sosi, ii arata terenurile sale, palatul in care locuia si alte bunuri. Apoi se gandi ca restul zilei sa-l petreaca dupa pofta inimii pe vasul de lux. Il lua pe vaporas si pe tatal sau, care nu mai fusese vreodata pe o astfel de ambarcatiune si amutise de cate vedea in jurul sau; numai lux si bogatie.

Pe vas se dadu o petrecere, iar sufletul chefului fu chiar fiul sau care era inconjurat de cele mai frumoase femei din tinut, iar cei mai bogati si mai cunoscuti oameni din imprejurimi il laudau si il linguseau, probabil din dorinta unui castig, fiindca baiatul taranului era si un om influent.

Petrecerea deveni din ce in ce mai zgomotoasa si multi se imbatara, fiul taranului fiind primul care s-a ametit zdravan. Ba dupa ce se imbuibara toti cu mancare si bautura, chelnerii de pe vas au incins si ei o petrecere a lor. Singurul care nu voi sa participe la treaba asta fu taranul, adica tatal tanarului bogat, care oricum nefiind bagat in seama de nimeni s-a dus in cabina sa de dormit si acolo si-a petrecut timpul rugandu-se pana s-a innoptat, dupa care s-a culcat.

Pe la sase dimineata, asa cum ii era obiceiul, taranul s-a trezit si, in vreme ce toti dormeau dusi, a inceput a strange toate lucrurile aruncate ca sa le puna la locul lor. A luat un spalator si a facut luna toata puntea vasului, apoi a intrat in bucatarie unde a debarasat toata mancarea ramasa si a spalat vasele. Astfel cand au inceput sa se trezeasca unul cate unul, cei de pe vas se mirau cum de stralucesc toate de curatenie, caci lasasera totul intr-o dezordine cumplita. Si tot intrebara in stanga si-n dreapta, cine a facut curatenie, dar nu aflara nimic, fiindca taranul nu voia sa spuna ca el a facut.

Apoi se trezi si domnisorul, fiul sau, si auzind ca cineva a facut curat si nu e chip sa se afle cine, a promis celui care ii va aduce persoana care a facut vasul luna ca ii va da un diamant de mare pret. Si atunci ca intr-un joc de societate, fiecare pe fiecare au inceput sa se intrebe care a facut curatenie. Unii au vrut sa minta, dar altii i-au deconspirat, si se facu de acum jumatatea zilei si tot nu aflara.

Domnisorul ce-si spuse: "Am trimis pe toata lumea sa caute omul care a facut curat, dar nimeni nu e in stare sa-mi dea un raspuns. Prin urmare o sa merg si eu sa-l caut...Dar mai intai sa ma gandesc!”.

Mergand in cabina sa, prinse a se gandi cine putea sa faca curat, dar nimic nu-i trecea prin cap. Adunandu-si gandurile, isi aduse aminte ca in urma cu cativa ani, pe cand era un tanar ca toti ceilalti si nu avea un sfant in buzunar, cand avea nevoie sa afle ceva, se ruga la Dumnezeu si afla. Facu astfel o mica rugaciune, aducandu-si aminte ca trecusera ani buni de cand uitase cu totul de puterea rugaciunii. Si ce sa vezi!?...Isi aduse aminte ca tatal sau in fiecare dimineata avea obiceiul sa se trezeasca la ora sase, se ruga si apoi facea curat, aranja toata curtea si gospodaria inainte sa se apuce de alte treburi de peste zi.

Atunci merse la tatal sau si pasind impreuna de pe vas, afara pe chei, statura de vorba:

- Uite tata al meu, ai facut un pic de vanzoleala pe vas, caci toti te cauta dar tu vrei sa stai ascuns.

- Nu stiu la ce te referi fiule, zise taranul.

- Pai ai aflat si tu ca s-a dat in cautare un om care a facut curat pe vas, a spalat vasele si puntea si a aranjat toate lucrurile.

- Si?...

. - Si dumneata ai facut curat, nu-i asa?...

- Asa este fiule, dar de ce era sa ma laud cu asta, am facut ce fac de peste 40 de ani in zilele cand nu e sarbatoare.... Ma trezesc, ma rog la Dumnezeu sa-mi dea putere, apoi merg sa aranjez lucrurile prin curte si sa fac curat. Asa am zis ca vasul acesta de lux este pentru o zi curtea mea si lucrul meu! Si m-am apucat sa sterg si sa spal....

- Tata, tu vezi toate lucrurile astea pe care le am?

- Cum nu fiule, bravos tie, ai tot ce-ti trebuie: avere, faima, femei, respectul celor din jur…

- Ei bine chiar acum m-am gandit ca am de toate, dar imi lipseste ceva ce numai tu ai tata, si n-am vazut la altcineva!

- Ce am eu si nu ai tu? intreba taranul.

- Mi-aduc aminte ca atunci cand eram sarac si inainte sa ajung orasean si om instarit faceam ca dumneata, adica nu ma duceam undeva fara sa ma rog mai intai si sa-mi pun in ordine lucrurile. Dupa ce am devenit bogat, prins mai ales in discutii despre negustorie si prins in petreceri si afaceri, am uitat cu totul de rugaciune si am pierdut un dar mai mare ca toate darurile pe care mi le-a dat Dumnezeu.

- Si care ar fi acela?

- Am de toate, dar am pierdut statornicia, statornicia in credinta. De azi voi fi mai cumpatat si ma voi intoarce din nou cu fata catre Dumnezeu, caci am uitat cu totul ca El este cel care m-a imbracat in puf. Voi vinde din averea mea si voi da si saracilor, poate Dumnezeu ma va invrednici sa capat din nou acest dar – statornicia.

Nezicand nimic despre aceasta, tatal sau ceru voie sa plece, gandind ca mai inainte ca el sa deschida gura, Dumnezeu ii daduse fiului sau gandul cel bun.

 

                                                                        Al patrulea Mag

Trei magi urmarind steaua minunata au ajuns la pestera din Bethleem, la timp cat sa dea in dar noului nascut - Care va aduce bucurie intregii lui, Imparatului a toata faptura, Sfantului lui Dumnezeu, Mantuitorului - aur, smirna si tamaie. Prin aceste daruri au salutat nasterea lui Iisus din Fecioara, aducand cu ei de departe, tocmai de la capatul pamantului consideratia si dragostea tuturor neamurilor pentru Fiul lui Dumnezeu, Cel care va deveni Izbavitorul. Se spune insa ca a existat si un al patrulea mag, in afara de Baltazar, Gaspar si Melchior. Iar acesta a plecat mai tarziu si neputandu-se orienta dupa steaua minunata a ratacit calea, astfel ca a ajuns prin alte locuri, cu mult departe de tinta sa. Abia dupa treizeci de ani ajunse si el la Ierusalim, unde ar fi auzit ca propovaduieste Mantuitorul.

Pe drum, acest al patrulea mag a cheltuit cele trei pietre pretioase pe care le pregatise pentru Iisus. Una dintre perle a daruit-o unui batran zdrenturos si flamand care traia in apropierea unui han, cu a doua perla a rascumparat o fecioara care urma sa fie batjocorita de niste soldati, iar cu cea de-a treia i-a platit pe oamenii lui Irod, ca sa nu-i ia viata unui copilas de doi ani al unei evreice, in vremea cand tiranul a dat ordin ca toti pruncii sa fie omorati.

Obosit, murdar si zdrenturos, asa a ajuns in fata Mantuitorului, Care tocmai fusese pus pe Cruce pentru a fi rastignit. El a privit cu durere la Cel pentru care batuse atata drum in atata amar de ani, nevenindu-i sa creada ca Acesta este condamnat la moarte.

Indrazni sa se apropie de Cruce si spuse cu rusine:

"Sa ma ierti Doamne ca am venit cu asa mare intarziere, iar nu atunci cand te-ai nascut in pestera Bethleemului. Si sa ma ierti ca am venit fara sa am si darurile la mine!”

"Adevar graiesc, spuse Mantuitorul, ca omul trebuie sa-si ceara iertare pentru faptele rele, dar tu numai fapte bune ai facut! Si sa mai stii ca cele trei perle pe care mi le-ai adus, mai mult valoreaza decat darurile pe care mi le-au adus cei trei magi”

Auzind aceasta se mira ca Mantuitorul stia de cele trei perle pe care el "le cheltuise” pe drum si obosit fiind de atata peregrinare si zbucium, puse capul pe o piatra si adormi acolo intru Domnul, chiar sub Crucea lui Iisus, dandu-si sufletul.

Minunea bucatii de lemn din Sfanta Cruce

Un prieten al unui paralitic trebuia sa faca un drum la Ierusalim. Afland aceasta, paraliticul l-a rugat asa:

- Daca mergi acolo, negresit sa-mi iei o bucata din Sfanta Cruce, ca am auzit ca prin acesta s-au facut mii si mii de minunate vindecari...

- Sigur prietene, voi cauta sa-ti aduc, i-a spus tanarul, dupa care a plecat la drum.

Numai ca fiind prins cu negustoria si cu alte probleme a uitat cu totul de prietenul sau paralizat. Avand drum lung pana acasa si avand timp sa se gandeasca la una si la alta tanarul isi aduse aminte si de paralitic. Dar ce sa mai faca? Ierusalimul era hat, departe, astfel ca se opri undeva pe drum, rupse o bucata de lemn dintr-un gard si pe aceea mai tarziu i-a dat-o prietenului sau.

Paraliticul vazand bucata de lemn a strans-o la piept si era nedespartit de ea. Si rugandu-se fierbinte si cu lacrimi a inceput incet-incet sa-si revina din boala sa, iar peste o vreme s-a ridicat din patul sau spre slava lui Dumnezeu, sanatos facandu-se.

Iar prietenul sau nici pana in ziua de azi nu i-a spus ca aceea nu era bucata din Sfanta Cruce, bucurandu-se in taina de cat de mare este puterea credintei in Bunul Dumnezeu.
Povestea lui Bonifatie mucenicul

In vremea sangerosului imparat Diocletian, traia si un tanar care era rob al unei femei bogate pe nume Aglaia, fiica unul vestit prefect roman. Bonifatie, tanarul acesta, era o sluga credincioasa, un om care iubea saracii, dar care traia in pacate trupesti cu stapana sa. In plus i se dusese vestea ca ar fi si cam betiv.

Dar Dumnezeu nu l-a lasat pe acest tanar cu inima mare sa vietuiasca asa si nici nu i-a pregatit vreo pedeapsa, ci prin acest tanar s-a vazut fericita schimbare a pacatosului, care se face sfant prin marturisire si devine mucenic al lui Hristos.

Bonifatie era hulit pentru pacatele lui, dar avea inima sa ajute multi saraci facand milostenii. Dumnezeu a randuit ca si stapana sa sa fie milostiva cu sarmanii, iar in afara de asta, Aglaia avea un respect deosebit pentru mucenici si pentru Sfintele Moaste.

Domnul nu i-a lasat prea mult sa se intineze si le-a dat gandul bun pentru a scapa de pacatele lor..

Intr-una din zile, Aglaia ii spune lui Bonifatie:

- Mergi in Rasarit, unde marturisesc Sfintii, si sa-mi aduci moaste de la Mucenici, ca sa le avem de ajutor spre mantuirea sufletului!

Iar Bonifatie, raspunzand, a zis:
- De vor aduce moastele mele, le vei primi oare?

Iar stapana sa a ras zicand: "Betivule!”.

Apoi a luat Bonifatie cu el douasprezece slugi si multi galbeni si a ajuns la Cilicia, unde erau dati la chinuri Sfintii. Si, aflandu-i pe acestia in chinuri, le saruta legaturile, lanturile si ranile.

Deci, aprinzandu-se de ravna dumnezeiasca, a stat Bonifatie in fata dregatorului, marturisind ca si el este crestin. Si, prinzandu-l, l-au spanzurat cu capul in jos si l-au impuns cu trestii ascutite pe sub unghii si i-au dat plumb topit pe gura, si l-au bagat cu capul in jos intr-o caldare plina de smoala ce fierbea. Dar, din toate, nevatamat a iesit. Atunci dregatorul a poruncit sa i se taie capul. L-au luat apoi ostasii pe sus ca sa execute ordinul si sa-l ucida. Iar Sfantul, dupa ce s-a rugat, si-a plecat capul si a fost taiat. Si ceea ce zisese stapanei sale, razand, cand a plecat, aceasta s-a si implinit in fapta, caci s-a facut mucenic al lui Hristos.

Iar slugile care il insotisera la Roma, daca vazura ca zaboveste, socotira ca va fi umbland prin carciumi dupa betie, cum ii stiau naravul. Iar daca au aflat de chinurile si de taierea ce le-a rabdat si cum si-a dat sfarsitul, au umblat de i-au gasit moastele si, plangandu-l, cadeau catre el, cerandu-si iertare, ca il graisera de rau. Cumparandu-i apoi trupul cu pret de cinci sute de galbeni, l-au adus la Roma. De acestea afland Aglaia, stapana lui, s-a intristat putin, dar a dat slava lui Dumnezeu si l-a primit cu cinste mare si l-a ingropat aproape de cetate, ca la cincizeci de stadii si - facand o biserica cu numele lui, la casa ei in oras - l-a mutat acolo. Si, in toate zilele, la sfintele lui moaste, se faceau multe tamaduiri.

Iar ea, de atunci binevietuind, cu cuviinta si randuiala dumnezeiasca, cu pace si-a dat sufletul la Dumnezeu, facandu-i-se pomenire pentru indreptarea ei pana in ziua de azi.
Baiatul care a alungat albinele
Un baiat cam de opt ani il vazu intr-o zi pe un vecin cum alunga niste viespi dintr-o scorbura cu ajutorul unei faclii. Crezand ca vecinul lui face un lucru bun si pentru ca de obicei copiii imita comportamentul celor mari, micutul se duse, gasi un bat mai gros, infasura la un capat o carpa pe care o inmuie apoi in gaz, ii dadu foc carpei si merse apoi spre stupul din fundul gradinii casei unde locuia el cu parintii sai. Se duse chitit sa alunge albinele si fu cat pe aici sa se intample un dezastru, adica el sa strice acel cuib, numai ca tatal sau il vazu la timp si-l opri:

- Hei ce faci tu aici? intreba tatal baiatului stingand repede faclia si indepartand cum putea fumul...
- Pai fac ce am vazut ca face vecinul, alung albinele!...
- Hei mai Stefanel, tu esti de acum mare! Tu nu stii care e diferenta dintre o albina si o viespe?
-....
- Acel vecin alunga niste viespi, nu albine, continua tatal. Oare nu-ti place mierea cand o mananci dimineata pe felia de paine cu unt?...
- Ei cum nu!? spuse copilul.
- Pai daca iti place, sa intelegi ca albinele acestea sunt ca si parte din familia noastra si trebuie sa avem grija de ele si sa le pretuim, fiindca si ele au grija de noi si ne dau mierea de care avem nevoie...
- Eu am zis ca nu fac prea mare rau. Ce musca nu o omoram? Mi-am zis ca si albina este o musca, dar un pic mai mare si mai galbena...
- Eiiiiiiii, ia stai tu aici un pic sa-ti spun niste lucruri despre insecte ca vad ca inca nu le stii pe toate...
-...
- Si viespea si musca si albina, toate au rolul lor, fiindca Dumnezeu le-a lasat pe pamant cu un rost si cu o misiune...
- Ce stie ca faca albina, zise micutul un pic obraznic, bzz bzz si un pic de miere, atata tot!......
- Eeeeeeee nu e chiar asa, albina este regina insectelor, fiindca are daruri de la Dumnezeu care le arata ca sunt mai puternice si decat oamenii..
- Cum poate fi o albina atatica, mai puternica decat mine? intreba micutul aratand cu doua degete cat de mica este albina...
- Pai da! Stai sa vezi! In primul rand trebuie sa stii ca albina traieste intr-o comunitate alaturi de alte 20.000 sau chiar 40.000 de albine...Iar daca o albina din alt stup vine spre un stup strain aceasta este detectata, fiindca cele 20 000 actioneaza ca una si sunt asa de bine organizate incat ne fac de ras pe noi oamenii care de abia stim dupa nume cativa vecini. Sunt unele albine care au rolul de pazitor al stupului, si cum simt o albina straina, cum o alunga...Si inca ceva, aceste albine sunt albine-ostasi; daca cineva vrea sa strice stupul, asa cum ai incercat tu azi, ele ies primele la razboi, fiind gata sa-si dea viata pentru ca albina regina sa traiasca si sa duca specia mai departe...
-...
- Mai mult de atat, Stefanel draga, afla ca albinele stiu cat este ceasul....
- Eeeee, stiu! se mira copilul. Doar nu au ceas la mana!...
- Un om de stiinta punea in fiecare zi un borcan cu apa si zahar pe o masa langa un stup. Albinele isi faceau de lucru in jurul acelui borcan la ora douasprezece fix, nici mai devreme, nici mai tarziu...Fiindca dupa o ora aveau alt program, dupa alta ora faceau altceva... Albinele fac totul dupa un orar numai de ele stiut, dar foarte bine pus la punct...
- Asta chiar nu o stiam taticule!...
- Ei si nu ne oprim aici! Tu cate kilograme poti sa ridici asa cu bratele tale de copil?
- Pai o data am ridicat galeata de cinci litri plina cu apa, cand eram la mamaie...
- Ei bravo, dar sa stii ca albina este mai puternica si decat omul! Chiar si decat calul! Calul nu poate trage dupa el o greutate mai mare cu mult peste greutatea sa, pe cand albina poate tracta, adica poate duce dupa ea, o greutate de 20 de ori mai mare...
- Si toti oamenii stiu lucrurile astea pe care mi le-ai spus tu, taticule?
- Nu copilul meu, multi fac asa cum ai vrut tu sa faci, omoara musca, alunga viespile si fug de albine de frica intepaturilor, considerandu-le pe toate ganganii fara folos...
- Pai daca nu sunt ganganii, atunci ce sunt!
- O sa-ti raspund printr-o mica istorioara...Un imparat a dat ordin odata ca toate vrabiile din regat sa fie alungate sau impuscate, fiindca mancau din rodul pomilor, apoi vazand ca fructele sunt pline de viermi si de omizi a trimis slujitorii dupa vrabii taman peste ocean ca nu mai stiau ce sunt acelea fructe.

Si incheie tatal sau:
- Asadar sa pricepi fiu al meu ca si vrabia, musca, viespea, dar si albina au rolul lor in natura pregatit de la inceputul vremurilor de Tatal tuturor, de Creatorul a toate, adica de Dumnezeu. Sa intelegi ca albina nu e doar o ganganie, ci creatura a lui Dumnezeu...

                                                      Cuviosul Alexie, omul lui Dumnezeu

Se spune ca demult, ar fi fost un imparat puternic care avea un fiu, pe cat de destept si de chipes, pe-atat de ascultator.

Cum baiatul crescuse, imparatul s-a hotarat sa-l insoare cu fiica unui alt imparat vecin. Fiul, Alexie era numele sau, nu s-a impotrivit, dar de cum s-a sfarsit nunta in biserica, fara sa sufle o vorba, a plecat, nu se stie unde si nu s-a mai stiut de el. De cum a iesit din biserica, Alexie a mers tot inainte, pana ce a ajuns la o manastire. Acolo, s-a rugat sa-l primeasca si pe el si, dupa o vreme, ducand viata cucernica, s-a calugarit.

Cand staretul a murit, ceilalti monahi au vrut sa-l numeasca pe el egumen (staret), dar iarasi Alexie nu s-a invoit cu onorurile si, in taina, a parasit manastirea. Intre timp, anii si posturile ii brazdasera obrajii, altadata rumeni, iar barba lunga ii ascundea chipul. In straie sarmane si astfel schimbat la fata, Alexie se intoarse la tatal sau, caruia, fara sa-i spuna cine este, i-a cerut o camaruta langa grajduri. Acolo a mai trait el cativa ani, in reculegere, rugaciuni si post, nestiut si singur, doar cu Dumnezeu in suflet si ingrijind de animale.

Iata insa ca, intr-o buna zi, clopotele bisericii au inceput sa bata. Cand s-au dus la biserica, sa vada cine murise, oamenii au ramas muti de uimire: clopotele bateau singure, netrase de mana de om. Si tot atunci, slujbasii curtii imparatesti au vazut in chilioara strainului o lumina vie, de parca ar fi fost inauntru o torta aprinsa. Cand au dat fuga sa vada ce s-a intamplat, l-au gasit pe calugar mort, intins la pamant, cu mainile pe piept puse cruce, iar in jurul lui pluteau prin aer limbi de foc luminoase, care insa nu incendiasera incaperea. In maini, monahul tinea o scrisoare si, oricat s-au straduit ei sa i-o smulga, nu au izbutit.

Chemat in graba, imparatul a poruncit sa i se aduca scrisoarea, dar nimeni n-a putut-o lua. Dar cand s-a apropiat el insusi de cel mort, a luat scrisoarea usor, fara opintire. Pe hartie, statea scris: Eu sunt fiul tau, cel de multi ani pierdut... Alexie. Era in ziua de 17 Martie.

De atunci, an de an, lumea ortodoxa, romanii de pretutindeni serbeaza Alexiile sau pe Cuviosul Alexie, Omul lui Dumnezeu, Alexie cel Cald sau Omul cel cald al lui Dumnezeu, cum i se mai spune. Pentru ca in ziua lui, in fiecare an pamantul se dezgheata si invie toate ganganiile, iar pamantul se dezmorteste.



                                                       DIAVOLUL E DE VINA

Un sfătos de necredincios crezu odată că l-a prins pe un credincios, punându-i următoarea întrebare:

-Dacă diavolul l-a înşelat pe Adam şi el ne înşală şi pe noi să păcătuim, apoi el, diavolul, trebuie pedepsit, căci nu suntem noi de vină, ci el.

-Foarte bine, – răspunse credinciosul – dar dacă eu voi zice către dumneata: „Du-te omule şi fură, bate, omoară

etc.” şi dumneata vei face ceea ce te sfătuiesc eu, oare ce se va întâmpla?

- Păi, mă vor înhăţa jandarmii şi legea.

- Nu se poate, căci doar eu te-am sfătuit.

- Da, dar legea nu vrea să ştie de aşa ceva.

- Apoi, vezi, dragul meu? Aşa e şi cu ispitele şi înşelăciunile diavolului.

El ne sfătuieşte numai să facem răul, dar stă în voia noastră să îl facem ori ba.

De-l facem, suntem răspunzători şi ne vom primi pe drept pedeapsa cerească.


                                                            COMOARA DIN SUFLET

Alexandru avea patru ani. Era un copil cu obrajii trandafirii şi ochi negri de cărbune, ce încă priveau lumea cu uimire şi nevinovăţie. Când se întorcea de la grădiniţă, încă de departe, de pe drum, îl întâmpina un câine mare, alb şi împreună intrau bucuroşi pe poartă.

- Mamă, mamă, am venit!.. striga copilul, iar o femeie tânără îi ieşea înainte grăbit, şi-l mângâia uşor pe creştet, în timp ce băiatul începea deja să-i povestească tot ce făcuse în acea zi la grădiniţă. Mama îl asculta cu răbdare în timp ce-i punea masa, îl mai întreba câte ceva, uneori se mira ori îl certa, alteori râdea împreună cu el. Băiatul o privea atent, atent cum se mişca dintr-un colţ într-altul, îi privea mâinile slabe şi curate ce trebăluiau neîncetat. Privind-o cum deretica prin bucătărie ştergându-ţi din când în când fruntea senină înrourată de sudoare, copilul gândea fericit: „mama mea este cea mai bună mamă din lume!”.

Alexandru avea şi tată şi fraţi mai mari. Însă până la această vârstă, cea mai importantă făptură era mama. Fraţii lui erau mari şi nu se jucau cu el, iar tatăl era mai mult plecat. De aceea, în mijlocul universului său era mama, acea făptură slăbuţă şi înaltă, cu obraji palizi şi ochii precum verdele de toamnă. Când se însera ai casei se retrăgeau în jurul tatălui, unde discutat lucruri serioase şi de neînţeles pentru Alexandru.

Singură femeia trebăluia până târziu, mult după ce adormeau toţi. Numai Alexandru veghea până ce venea şi ea la culcare. Luminile din casă se stingeau, iar în odaia unde era copilul pâlpâia slab candela de la icoană. Tânăra femeie intra înăuntru încetişor, fără zgomot, ca să nu trezească pe cineva. Alexandru o urmărea cu genele uşor întredeschise , prefăcându-se că doarme. Privea cum mama se aşeza în genunchi în faţa icoanei Maicii Domnului, după ce făcea câteva metanii până la pământ.

Flăcăruia din paharul candelei lumina două chipuri puse faţă în faţă: Chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Împărăteasa Cerurilor, înconjurată de îngeri şi chipul obosit al mamei sale, a cărei răsuflare o auzea atât de aproape. Baticul de pânză albă părea, sub licărirea candelei, ţesut din fire de aur şi argint, iar mâinile lipite una lângă alta, la piept, parcă erau cioplite în marmură. Fruntea se ivea înaltă şi albă printre buclele de păr castaniu, iar bărbia îi era plecată cu smerenie în piept. Ochii îi ţinea închişi, dar şi aşa băieţelul ghicea în ei o bunătate nesfârşită şi fără să vrea se uita la icoană, să vadă dacă Maica Domnului semăna cu mama lui. Şi astfel, fără veste, pleoapele i se făceau tot mai grele, iar Alexandru adormea vegheat şi ocrotit de această duioasă privelişte. Noapte de noapte, însă, chipul mamei se făcea din ce în ce mai palid…

Într-o zi mama lui Alexandru s-a stins din viaţă. Copilul nu avea încă cinci ani şi trăi cu durere acele clipe, fără să pătrundă pe de-a-ntregul suferinţa pierderii celei mai dragi fiinţe. A privit-o cum stătea întinsă pe masă, la fel de frumoasă şi bună, dar cu totul încremenită într-o tăcere grea.

Pe urmă, băieţelul a crescut şi s-a făcut mare. Viaţa l-a trecut prin multe încercări. Şi cea mai grea dintre ele a fost să cunoască stricăciunea, amăgirea şi deşertăciunea lumii acesteia, să cunoască trista cădere a omului supus bolii şi păcatului… De multe ori a simţit cum se clatină, cum abia stă să nu se prăbuşească în prăpastia necredinţei. Dar nu putea să cadă, fiindcă păstra ascunsă înăuntrul inimii o comoară nepreţuită: imaginea mamei sale rugându-se la icoana Maicii Domnului. Alexandru purta în sine această luminiţă sfântă, care-l mângâia şi-l ocrotea în toate furtunile vieţii. Acea imagine din copilărie i-a sădit în suflet încrederea în Dumnezeu, în bunătatea şi milostivirea Lui. Ori de câte ori îi era greu, amintirea mamei sale îngenuncheate în faţa icoanei îi aducea pace şi linişte şi-l îndemna la bunătate, răbdare şi credinţă neclintită.
Fiecare amintire a copilăriei este importantă, pentru că o dată cu ea se sădeşte în sufletul nostru înclinaţia spre bine sau spre rău, spre frumos sau spre urât,spre sfinţenie sau spre păcat


                             SA NU ASTEPTAM DE LA DUMNEZEU CEEA CE PUTEM NOI 

Dumnezeu intervine numai când omul nu mai poate. De aceea când suntem bolnavi trebuie să mergem la doctor. Hristos a făcut ca din câteva pâini şi peşti să se sature mii de oameni, a făcut o minune, însă atunci când mergeau pe cale, Iisus şi ucenicii cumpărau cele necesare pentru hrană, cum vedem şi din întâlnirea lui Iisus cu femeia samarineancă. Evanghelistul Ioan ne spune: că ucenicii Lui se duseseră în oraş ca să cumpere hrană (Ioan 4, 8). Sigur că cel ce săturase atâtea mii de oameni nu ar fi avut nevoie să cumpere, dar Hristos lucra şi ca Dumnezeu şi ca om, iar dumnezeirea intervine doar atunci când omul nu mai poate.

Părintele Rafail Noica: „de la Dumnezeu nici să nu aşteptăm mai puţin decât imposibilul, pentru că mai puţin decât imposibilul putem şi noi”. Atât cât putem din punct de vedere omenesc trebuie să facem, apoi să cerem ajutorul lui Dumnezeu. Ne rugăm pentru un bolnav, dar trebuie dus şi la doctor, ne rugăm pentru un examen, dar trebuie să şi învăţăm, ne rugăm pentru împăcare, dar trebuie să şi iertăm.

Trebuie din punct de vedere al omenescului să facem cât ne stă în putinţă, nu las un lucru în drum şi spun: lasă că are Dumnezeu grijă. Aceasta este ispitire şi Dumnezeu spune: să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău. Apostolii, când erau urmăriţi, fugeau şi se ascundeau, nu aşteptau ca Dumnezeu să-i facă invizibili. Sfinţii Părinţi mărturisesc toţi că cel ce se bagă singur în ispite greşeşte. Sunt mulţi care se chinuiesc fără nici un rost, după cum spunea şi sfântul Ignatie Briancianinov despre aşa numiţii asceţi care fac nişte nevoinţe suprafireşti fără nici un rost, ispitind în felul acesta pe Dumnezeu.

Mâncarea o binecuvântezi, dar dacă ai făcut-o rău ea te vatămă, pentru că îşi păstrează partea firească chiar dacă este sfinţită. La fel cu toate lucrurile sfinte: poţi să te îneci în aghiasmă, poţi să-ţi spargi capul cu o cruce sau cu o icoană, pentru că ele îşi păstrează şi proprietăţile fireşti, lucrarea firească, alături de cea harică.


                                                      VALOAREA FIECARUIA

Un tânăr s-a dus la un bătrân înţelept pentru a-l ajuta cu un sfat.
- Înţeleptule, am venit la tine pentru că mă simt atât de mic, de neînsemnat, nimeni nu dă doi bani pe mine şi simt că nu mai am forţa să fac ceva bun. Ajută-mă, învaţă-mă cum să fac să fiu mai bun? Cum să le schimb oamenilor părerea despre mine?
Fără ca măcar să se uite la el, bătrânul îi spuse:
- Îmi pare rău, băiete, nu te pot ajuta acum, am de rezolvat o chestiune personală. Poate după aceea. Apoi, după o mică pauză, adăugă:
- Dacă m-ai putea ajuta tu pe mine, poate că aş rezolva problema mea mai repede şi aş putea să mă ocup şi de tine.
- Aş fi încântat să vă ajut, bâigui tânărul cam cu jumătate de gură, simţind că iarăşi e neluat în seamă şi amânat.
- Bine, încuviinţă bătrânul înţelept.
Îşi scoase din degetul mic un inel şi-l întinse băieţanului adăugând:

- Ia calul pe care-l găseşti afară şi du-te degrabă la târg. Trebuie să vând inelul acesta pentru că am de plătit o datorie. E nevoie însă ca tu să iei pe el cât se va putea de mulţi bani, dar ai grijă ca nici în ruptul capului să nu-l dai pe mai puţin de un bănuţ de aur. Pleacă şi vino cu banii cât mai repede.
Tânărul luă inelul, încălecă şi plecă. Odată ajuns în târg începu să arate inelul în stânga şi-n dreapta, doar-doar va găsi cumpărătorul potrivit. Cu toţii manifestau interes pentru mica bijuterie, până când le spunea cât cere pe ea. Doar ce apuca să le zică de bănuţul de aur că unii râdeau, alţii se încruntau sau îi întorceau imediat spatele. Un moşneag i-a explicat cât de scump este un ban de aur şi că nu poate să obţină un asemenea preţ pe inel. Altcineva s-a oferit să-i dea doi bani, unul de argint şi unul de cupru, dar tânărul ştia că nu poate vinde inelul pe mai puţin de un bănuţ de aur, aşa că refuză oferta. După ce bătu târgul în lung şi-n lat, răpus nu atât de oboseală, cât mai ales de nereuşită, luă calul şi se întoarse la bătrânul înţelept.
... Flăcăul şi-ar fi dorit să aibă el o monedă de aur pe care s-o poată da în schimbul inelului, ca să-l poată scăpa pe învăţat de griji şi, astfel, acesta să se poată ocupa şi de el. Intră cu capul plecat.
- Îmi pare rău, începu el, dar n-am reuşit să fac ceea ce mi-aţi cerut. De-abia dacă aş fi putut lua doi sau trei bănuţi de argint pe inel, dar nu cred să pot păcăli pe cineva cu privire la adevărata valoare a inelului.
- Nici nu-ţi imaginezi cât adevăr au vorbele tale, tinere prieten! spuse zâmbitor înţeleptul. Ar fi trebuit ca mai întâi să cunoaştem adevărata valoare a inelului. Încalecă şi aleargă la bijutier. Nimeni altul n-ar putea spune mai bine cât face. Spune-i că ai vrea să vinzi inelul şi întreabă-l cât ţi-ar da pentru el. Dar, oricât ţi-ar oferi, nu-l vinde. Întoarce-te cu inelul! Flăcăul încălecă şi plecă în goană.

Bijutierul examină atent micul inel, îl privi atent prin lentila prinsă cu ochiul, îl răsuci şi apoi zise:
- Spune-i învăţătorului că dacă ar vrea să-l vândă acum, nu-i pot oferi decât 58 de bani de aur pentru acest inel.
- Cuuum, 58 de bani de aur?!? – exclamă năucit tânărul.
- Da, răspunse bijutierul. Ştiu că-n alte vremuri ar merita şi 70, dar dacă vrea să-l vândă degrabă, nu-i pot oferi decât 58.
Tânărul mulţumi şi se întoarse degrabă la învăţat, povestindu-i pe nerăsuflate cele întâmplate.
- Ia loc, te rog – îi spuse acesta, după ce-l ascultă. Tu eşti asemenea acestui inel, o bijuterie valoroasă şi unică. Şi, ca şi în cazul lui, doar un expert poate spune cât de mare este valoarea ta.
Spunând acestea, luă inelul şi şi-l puse din nou pe degetul mic.
- Cu toţii suntem asemenea lui, valoroşi şi unici, perindându-ne prin târgurile vieţii şi aşteptând ca mulţi oameni care nu se pricep să ne evalueze.
Povestea aceasta este dedicată acelora care zi de zi se străduie, lustruind cu migală, să adauge valoare bijuteriei pe care ei o reprezintă şi să realizeze valoarea pe care o au. Amintiţi-vă mereu cât de mare este valoarea voastră şi nu vă daţi pe degeaba, unuia sau altuia doar pentru că lumea asta, prost aşezată, le dă o oarece "aură"!
Să vă iubească oamenii, îngerii şi Bunul Dumnezeu!

                             CEL BUN VEDE BUNATATEA PESTE TOT, CEL RAU NICAIERI

Un tânăr era f. supărat că nu are mai multi bani, că nu-si poate cumpăra tot ce-si dorea. Se plimba trist pe stradă, nestiind cum să iasă din această situatie. Dar cum mergea el asa s-a lovit deodată de cineva. Mare i-a fost mirarea să vadă că din neatentie, a dat peste un om sărman, fără vedere. Încerca bietul om să se ajute cu un baston si să găsească drumul spre casă. Tânărul nostru l-a ajutat, conducându-l de brat. Văzând cât sunt altii de necăjiti, tânărul nu s-a mai gândit, de atunci, decât la un lucru: cât de bogat este el. Nu avea bani ptr. tot ce si-ar fi dorit dar avea comoara cea mai mare din lume, pe care banii nu o pot cumpăra: sănătatea cu tot ce izvorăste din ea. Putere de muncă, bucurie si voie bună. Acum îsi dădea seama că sunt oameni care au rămas ologi în urma unor accidente, dar picioarele sale îl puteau duce oriunde. Altii au rămas orbi. El putea să vadă, însă, clipă de clipă, toate frumusetile din jurul său. Există si unii oameni, care, din păcate, sunt orbi si ologi sufleteste, ptr că sufletul lor s-a golit de bucurie, de sperantă si dragoste. Acestia sunt cu adevărat nefericiti. Cu cât vei fi mai binevoitor, cu atât sufletul tău va avea mai multă liniste. Cel rău si zgârcit nu dă niciodată nimic, nici măcar un păhar cu apă sau un sfat, chiar daca aceste lucruri nu l-ar costa nimic. Un astfel de om mai este cu ceva de folos celorlalti? Dacă ne vom uita în jurul nostru vom vedea că nimic nu trăieste doar ptr sine. Până si un copac obisnuit, chiar dacă nu ne oferă fructe, ne da cel putin posibilitatea să ne odihnim un minut la umbra lui.

                                      O MINUNE CU SFANTA ICOANA A MANTUITORULUI

Am sa va spun o istorioara, ca sa vedeti ca taina Crucii s-a mai repetat uneori si in chip vazut. Iata ce s-a intamplat.
Intr-o casa oarecare bolea un biet crestin sarac si era aproape de moarte. Neavand cui sa vanda casa, a lasat-o cu chirie unui evreu pentru un timp, spunandu-i:
- Uite, ramai in casa mea, ca eu acum mor si la urma va ramane la niste nepoti ai mei.
Cand a murit crestinul acela, a ramas in casa aceea o icoana a Mantuitorului Iisus Hristos. Evreul acela, nefiind cu ura catre crestini, a lasat icoana pe perete si isi vedea de treburile lui. Dar a venit intr-o zi la dansul alt evreu si i-a zis:
- Cum stai tu, mai, cu icoana in casa? Uite icoana lui Hristos!
Iar el a raspuns:
- Asa am gasit casa cand am venit si n-am indraznit sa iau icoana de la locul ei, ca am auzit ca acela-i lucru sfant. Este Hristos!
Insa evreul acela, fiind rau si necredincios, a cerut icoana, si nu s-a lasat pana ce nu i-a dat-o. Si a luat icoana Mantuitorului de acolo, a dus-o la el acasa, departe, a chemat si pe altii si le-a zis:
- Sa facem si noi cu icoana lui Hristos, cum au facut parintii nostri!
Si au pus icoana pe un stalp si au rastignit-o cu cuie. Unde erau mainile Mantuitorului pictate au batut cuie si dupa ce au pus sfanta icoana acolo au inceput a o lovi in fata, batandu-si joc de ea. Unii Il scuipau, altii strigau: Hoo, coboara-Te de pe cruce! Si in fel si chip ziceau. Dupa cum au facut parintii lor, asa au facut si icoanei Mantuitorului, ca sa faca macar simbolic din ceea ce au facut parintii lor, sa le urmeze rautatea. Iar unul din ei a zis:
- Eu am auzit ca unul L-a impuns cu sulita in coasta!
Si in batjocura, cum radeau ei acolo, au luat o sulita si au impuns icoana. Dar deodata, cand au impuns-o, a inceput sa curga sange mult, incat i-au cuprins spaima pe toti, si au fugit la scoala lor si au spus rabinului:
- Iata ce am facut noi! Am rastignit icoana lui Iisus Hristos si, cand am impuns-o, a curs sange!
Si a venit invatatorul lor, rabinul, si a vazut adevarul. Apoi a zis:
- Vedeti? Acum s-a stabilit mai tare si mai clar decat toate ca parintii nostri au fost ucigatori de Dumnezeu Cel Viu si de Omul Iisus Hristos! Deci, daca a curs sange din icoana aceasta uscata de lemn, suntem toti vinovati de sangele Lui si trebuie sa ne botezam!
Si, ducandu-se la scoala cu icoana insangerata, s-au botezat toti aceia, toata scoala lor, si mult popor evreiesc a trecut la dreapta credinta, vazand sangele lui Hristos curgand din Preasfantul Sau Trup zugravit pe icoana, dupa atatea sute de ani de la rastignirea Sa pe Golgota.


                                                         DUMNEZEU BATE LA USA

Intr-o zi o femeie mai in varsta isi facea treburile in casa. Deodata aude un glas care ii spune : Eu sunt Dumnezeu ! Ai grija si pregateste-te deoarece eu voi veni la tine ziua urmatoare.
Femeia asculta si a incepu sa faca pregatirile. A facut curat in casa, a spalat, a sters praful; apoi a gatit cele mai bune bucate, a asezat masa a facut tot ce putea sa faca pentru un musafir , mai ales ca era unul asa de important.
Iar apoi a inceput sa astepte.
Dupa cateva ore de asteptare si nerabdare - suna la usa cineva. Deschide repede, dar spre dezamagirea ei era vecina. O persoana mai saraca cu 3 copii care ii cere niste sare imprumut. Deranjata de prezenta ei ii spuse :
- Pleaca ! Nu ma deranja astept pe cineva foarte important acum. Nu am timp.
Vecina pleca intristata. Peste inca o ora vine la usa altcineva. Era un vanzator ambulant - care incerca sa scoata si el un ban.
Din nou - este gonit si acesta din motivul ca era ocupata.
Se aseza iar langa masa pusa cu bucate si se intreba : Oare de ce nu mai vine?
Se aude din nou soneria.
- Sigur e El ! Si alerga catre usa. Deschide, si spre surprinderea ei era doar un cersetor.
- Dati-mi si mie o bucata de paine. Sunt sarac, nu am ce manca, si nu mai pot de foame. Dumnezeu sa va dea in loc ce imi dati mie.
- Nu am ce sa iti dau. Toate bucatele acestea nu sunt pentru tine !

Seara se asternu si nu veni nimeni. Astepta si intr-un final se culca. In vis s-a auzit vocea Domnului:

Am venit si am batut de 3 ori la usa si nu m-ai primit inauntru. Am cerut de mancare si nu mi-ai dat.

Draga cititorule : Dumnezeu nu vine cu aura la cap si cu crucea in spate. Cand ajuti pe cineva, pe El in ajuti. Cand dai unui sarac ceva de mancare, Lui ii dai. Asa ca ajuta-ti aproapele si fa o fapta buna !

                                                      POVESTEA SORICELULUI

Un şoricel privi din crăpătura sa din perete şi îi văzu pe ţăran şi pe nevasta acestuia deschizând un pachet.
- Ce mâncare să fi adus oare? se întreba şoricelul... Cu groază îşi dădu repede seama că era o capcană. Şoricelul se strecura cu mare grijă în curtea animalelor şi dădu alarma:
- E o capcană în casa, e o capcană în casă!Găina cotcodăci şi se înfoie, ridică apoi capul şi îi spuse:
- Domnule Şoarece, văd bine că acest lucru te afectează, dar pentru mine el nu are nici o relevanţă.
- Nu pot permite ca acest lucru să mă afecteze.
Soricelul se întoarse atunci înspre porc şi îi spuse:- E o capcană în casă, e o capcană în casă! Porcului îi fu milă de el, dar răspunse:
- Îmi pare foarte, foarte rău, Domnule Şoarece, dar tot ce pot să fac este să mă rog. Te asigur că te vei găsi în rugăciunile mele.
Şoricelul merse atunci la vacă şi îi spuse:
- E o capcană în casă, e o capcană în casă!Vaca îi spuse:
- Vai! Domnule Şoarece, îmi pare foarte rău pentru tine, dar chiar nu este o urgenţă pentru mine. Şi aşa se întoarse şoricelul în casă, cu capul plecat şi cât se poate de amărât, pentru a înfrunta de unul singur capcana pusă de ţăran.
În chiar noaptea aceea în casă se auzi un zgomot... Cum ar fi zgomotul produs de o capcană în care s-a prins un şoricel.
Nevasta ţăranului se repezi să vadă ce s-a prins. Pe întuneric, ea nu îşi dădu seama că în capcană îşi prinsese coada un şarpe veninos.
Şarpele o muşcă pe nevasta ţăranului. Ţăranul o duse cât putu de repede la spital, şi când o aduse acasă, ea mai avea încă febră. Oricine ştie că cel mai bun tratament împotriva febrei este supa proaspăta de pui, aşa că ţăranul lua un cuţit şi se duse în curtea păsărilor, ca să facă rost de principalul ingredient pentru supa.Dar nevasta lui nu se însănătoşi, aşa că prietenele şi vecinele ei veniră să o îngrijească şi stăteau cu ea mai toată ziua. Pentru a le da de mâncare, ţăranul fu nevoit să taie porcul. Nevasta ţăranului nu se mai însănătoşi, şi muri la scurt timp. La înmormântare veni multă lume, iar ţăranul trebui să taie şi vaca pentru a-i hrăni pe toţi.
Şoricelul se uita din crăpătura lui din perete, cuprins de tristeţe.

Aşa că data viitoare când auzi că cineva se confruntă cu o problemă şi tu ai impresia că acest lucru nu te priveşte, adu-ţi aminte: Când unul dintre noi este ameninţat, cu toţii suntem expuşi unui risc.Suntem cu toţii implicaţi în această călătorie numită viaţa.
Trebuie să avem grijă unii de alţii şi să facem un efort în plus pentru a ne încuraja unii pe alţii.

ADU-ŢI AMINTE... FIECARE DINTRE NOI ESTE UN FIR VITAL ÎN TAPIŢERIA ALTEI PERSOANE;
VIEŢILE NOASTRE SE ÎNTREŢES, ŞI ACEST LUCRU NU ESTE ÎNTÂMPLĂTOR.
Unul dintre cele mai bune lucruri din lumea asta de care te poţi ţine strâns este un PRIETEN!


                                                   DE CE INGADUIE DUMNEZEU SUFERINTA?
Aceasta este una dintre cele mai bune explicatii a faptului ca Dumnezeu îngaduie durerea si suferinta:

Un om a mers la frizer ca sa-si tunda parul si sa-si taie barba. În timp ce frizerul si-a început lucrul, ei au început sa poarte o conversatie interesanta. Au vorbit despre multe lucruri si despre diverse obiecte. În cele din urma au început sa vorbeasca despre Dumnezeu, iar frizerul a declarat :

“Eu cred ca Dumnezeu nu exista.”

“De ce spuneti asta?” a întrebat clientul. “Trebuie doar sa iesiti pe strada si veti realiza ca Dumnezeu nu exista. Spuneti-mi, daca Dumnezeu exista, ar fi atâtia oameni bolnavi? Ar fi atâtia copii abandonati?Daca Dumnezeu ar exista, nu ar fi nici suferinta si nici durere. Nu-mi pot imagina un Dmnezeu iubitor care sa îngaduie astfel de lucruri.”
Clientul s-a gândit un moment, dar nu i-a raspuns deoarece nu a vrut sa stârneasca o cearta. Frizerul si-a terminat treaba, iar clientul a parasit frizeria.

Chiar când a iesit din frizerie, a vazut pe strada un om cu par mare, încâlcit si murdar si o barba mare. Arata murdar si neîngrijit. Clientul s-a întors la frizerie si i-a spus frizerului :
“ Stiti ce? Frizerii nu exista.”
”Cum puteti spune asta? A întrebat frizerul surprins. “Sunt aici , sunt un frizer si tocmai te-am aranjat!”
”Nu!” a exclamat clientul. “Frizerii nu exista, si daca ar exista atunci nu ar fi nici oameni cu par lung si murdar si cu barba netaiata, cum e omul acela de afara.”

” Ah, dar frizerii exista! Asta se întâmpla când oamenii nu vin la mine.”

“Exact!” a afirmat clientul. “Asta e ideea! si Dumnezeu exista! Asta se întampla când oamenii nu vin la El si nu-L cauta pentru a-i ajuta. De aceea este atâta suferinta si durere în lume.”


                                           ISTORIOARE CU FOLOS DUHOVNICESC

Un om a visat ca mergea pe malul marii alaturi de Dumnezeu. Pe cer au inceput sa se arate una cate una scene din viata lui. In multe din ele a observat doua urme de pasi pe nisip: urmele pasilor lui si urmele pasilor lui Dumenezeu. A remarcat insa ca, de multe ori, de-a lungul vietii era doar un singur rand de urme. Si tocmai in momentele cele mai triste si mai grele. Pus pe ganduri, l-a intrebat pe Dumnezeu: ''-Doamne, mi-ai spus ca daca Te urmez, vei merge alaturi de mine toata viata mea. Dar cand am fost in cele mai mari necazuri, a ramas doar un singur rand de urme. Nu inteleg de ce m-ai lasat singur cand aveam mai mare nevoie de Tine!"Domnul i-a raspuns: "-Scumpul meu copil, Eu te iubesc si nu te voi lasa niciodata.In momentele de incercare si suferinta ai vazut doar un singur rand de urme pentru ca Eu te-am luat in brate!"

                                                                 Povestea vasului crapat!

O femeie batrana din China avea doua vase mari,pe care le atarna de cele doua capete ale unui bat,si le cara pe dupa gat.Un vas era crapat,pe cand celalalt era perfect si tot timpul aducea intreaga cantitate de apa.La sfarsitul lungului drum ce ducea de la izvor pana acasa,vasul crapat ajungea doar pe jumatate.

Timp de doi ani,asta se intampla zilnic:femeia aducea doar un vas si jumatate de apa.Bineinteles,vasul bun era mandru de realizarile sale.Dar bietului vas crapat ii era asa de rusine cu imperfectiunea sa,si se simtea atat de rau k nu putea face decat jumatate din munca pentru care fusese menit!

Dupa doi ani de asa zisa nereusita,dupa cum credea el,i-a vorbit intr-o zi femeii langa izvor:"Ma simt atat de rusinat,pentru ca aceasta crapatura face ca apa sa se scurga pe tot drumul pana acasa!"

Batrana a zambit,"Ai observat ca pe partea ta a drumului sunt flori,insa pe cealalta nu? Asta pentru ca am stiut defectul tau si am plantat seminte de flori pe partea ta a potecii,si,in fiecare zi,in timp ce ne intoarcem,tu le uzi.De doi ani culeg aceste flori si decorez masa cu ele. Daca nu ai fi fost asa,n-ar mai exista aceste frumuseti care improspateaza casa."

Fiecare dintre noi avem defectul nostru unic.Insa crapaturile si defectele ne fac viata impreuna atat de interesanta si ne rasplatesc atat de mult!.....Trebuie sa luam fiecare persoana asa cum este si sa cautam ce este bun in ea.

                                                      POVESTESTE PARINTELE CLEOPA

Rugăciunea unei femei de la tara

“...În iarna anului 1971, eram de rând la Sfântul Altar. Am venit la biserică la ora 4 dimineata si îmi făceam rugăciunile pentru Sfânta Împărtăsanie în fata Sfintei Mese. Nu după mult timp intră o femeie să se roage, care venise de cu seară la mănăstire. N-o cunoşteam. Se ruga încet pe la toate icoanele si făcea mereu metanii. Nu stia că mai este cineva în biserică, căci era întuneric, fiind timp de iarnă. Văzând eu că se roagă atât de stăruitor, m-am uitat prin sfintele usi să văd cine se roagă cu atâta credintă. Femeia stătea în genunchi în mijlocul bisericii, cu mâinile ridicate în sus si zicea din toată inima aceste cuvinte: ”Doamne, nu mă lăsa! Doamne, nu mă lăsa!”

...Atunci am văzut o lumină gălbuie în jurul capului ei si m-am înspăimântat. Apoi femeia a căzut cu fata la pământ si se ruga fără glas. Raza de lumină de deasupra ei se făcea tot mai mare si se ridica deasupra capului. După putin timp lumina s-a stins încet, iar femeia s-a ridicat si a iesit din biserică. Era o femeie de la tară.

...Iată deci cine are darul rugăciunii! Iată că mirenii ne întrec pe noi, călugării! Eu făceam proscomidia si de mare emotie am început a plânge cu copia în mână. Numai Dumnezeu stie câti alesi are în această lume!”

Un om l-a intrebat pe duhovnicul sau:
- Parinte, as vrea sa fiu un bun crestin, sa am o viata fara pacate. Ce trebuie sa fac mai intai, ce este cel mai important?
- O, fiule, totul este important. Ia spune-mi, daca ai o gradina in care plantezi tot felul de flori frumoase, astepti ca ele sa creasca? Asa, fara sa fac inimic, or sa rasara?
- Nu, parinte, trebuie sa le ud ...
- Dar daca le uzi si atat, vor creste ele mari si frumoase?
- Nu, parinte, trebuie si sa muncesc, sa am grija de ele, sa nu fie distruse de buruieni ...
- Dar daca le dai toate acestea, si nu vor avea lumina, pot ele sa creasca?
- In nici un caz, parinte, atunci toata munca mea nu-si are rostul, florile nu
vor creste niciodata.
- Acum ai inteles, fiule?! Sufletul nostru este asemenea unei gradini, in sunt semanate cele mai frumoase flori: dragostea, credinta, bunatatea, cumpat omenia... Noi insa trebuie sa avem grija de aceasta gradina din sufletul nostru, ca tot ce este acolo sa infloreasca. Doar astfel sufletul omului se umple de frumusete.
Ce trebuie sa facem pentru toate acestea? Sa avem grija ca buruienile pacatelor sa nu prinda radacini in suflet, sa veghem mereu ca raul sa nu se cuibareasca in noi fiindca, odata intrat, este foarte greu sa-1 mai scoti. Si ce mai trebuie sa facem pentru gradina sufletului? Sa o udam mereu cu apa datatoare de viata, care este rugaciunea.
Dar ele tot n-ar creste, daca nu le-ar incalzi pe toate lumina binefacatoare dragostei dumnezeiesti. Si unde ar putea gasi sufletele noastre mai multa caldura si lumina dumnezeiasca, daca nu in Biserica?!
E, poti tu sa-mi spui, fiule, ce este mai important? Toate sunt importante.Fii mereu atent la sufletul tau, ai grija de el, fiindca atunci si Dumnezeu te va ajuta.Doar asa, prin munca noastra si cu ajutorul Domnului, florile minunate sufletele noastre, adica dragostea, credinta si toate lucrurile bune pe care Dumnezeu ni le-a daruit, vor creste nestingherite, iar viata ni se va umple de fericire.
"Toate lucrurile ne-au fost incredintate noua
si noi acestora. "
 ( Sfantul Ioan Gura de Aur
                                                                O palma de la Dumnezeu

      Un preot cu mai multi ani de slujire, ajunse-se cuprins de rutina, oarecum plictisit de slujbele pe care le facea, odata pe cand slujea Sfanta Liturghie si rostea cuvintele minunate ale Mantuitorului: Luati mancati acesta este Trupul Meu, Care se frange pentru voi spre iertarea pacatelor,  a avut indrazneala sa caste. In acel moment poporul care era in biserica a auzit cum in Sfantul Altar a rasunat foarte puternic o lovitura de palma.

    Credinciosii s-au speriat foarte tare atunci cand l-au vazut pe preot iesind de acolo cuprins de mare spaima si purtand pe fata urma unei maini care tocmai il lovise.

   Pentru nepasarea lui, primise o palma de la Dumnezeu!


                                                              Cu inima in Biserica

             Un preot cu viata sfanta si inzestrat cu multe daruri de la Dumnezeu, aflandu-se la rugaciune in biserica, cu mai multi oameni, pe cand tamaia biserica si credinciosii, ajungand in dreptul unei femei, nu a tamaiat, dar mai incolo, unde era un scaun gol a tamaiat de trei ori acel scaun si apoi a continuat cu restul bisericii.

            Dupa ce s-a incheiat slujba, bineinteles ca femeia a mers la parinte si l-a intrebat:

- Parinte, am observat ca atunci cand ati tamaiat in biserica, ajungand in dreptul meu, pe mine nu m-ati tamaiat dar  mai incolo, ati tamaiat un scaun gol, de ce parinte, v-am gresit cu ceva?

-Fiica mea, i-a spus parintele, eu am vrut sa te tamaiez si pe tine, dar tu nu erai in biserica numai cu trupul, caci inima si mintea ta nu erau acolo, ci departe, dar mai incolo in acel scaun gol sti cine sta de obicei?

-Da, i-a spus femeia, sta sora Maria, care e bolnava si nu a venit.

-Asa este, e bolnava pe pat, dar cu inima si mintea a fost aici cu noi.

          Femeia cu lacrimi in ochi si-a cerut iertare, iar preotul a imbratisat-o si a binecuvantat-o spunandu-i sa fie mereu cu luare aminte si cu bagare de seama.


                                                                     Cele doua graunte

Intr-o zi, un taran iesi pe ogor, la semanat. Un graunte, ramas pe varful unui bulgare de pamant, a inceput sa se laude catre altul, aflat adanc sub brazda:
- Vezi tu, frate, zaci acolo luptandu-te cu frigul pamantului si cu bezna, tanjind dupa o raza de soare, dupa lumina si caldura. Eu, fratioare, o duc mult mai bine, in timp ce tu te chinui.
Dar, in clipa aceea, o cioara a coborat pe neasteptate din vazduh si a inghitit grauntele ramas la vedere, in schimb, fratele sau de sub brazda incolti peste putin timp si, din micul graunte, iesi din pamant un spic frumos si trainic. De-abia acum, lumina si caldura soarelui ii faceau cu adevarat bine. Cu vremea,spicul deveni copt si roada lui multa.
Astfel, speranta si smerenia celui de-al doilea i-au adus adevarata viata, in timp ce mandria 1-a costat scump pe primul. Greutatile vietii nu trebuie sa ne sperie si sa ne descurajeze, caci Dumnezeu vede suferinta si credinta noastra si ne va rasplati negresit. Cu speranta si rugaciune, putem trece peste orice obstacol al vietii, insa cei a caror inima este plina de ei insisi, in care nu mai este loc si pentru Dumnezeu, adica pentru iubire, pentru speranta si incredere, aceia sfarsesc, asemenea primului graunte, in ghearele pasarii negre - diavolul.
"Dumnezeu sta impotriva celor mandri, iar celor smeriti le da har.?
(Sfanta Scriptura)

                                                                  Cheia potrivita

La un calugar a venit o femeie sa-i ceara ajutorul, fiindca nu avea intelegere in casa.
- Ce-ai facut in aceasta situatie, a intrebat-o calugarul?
- Am incercat sa-mi conving barbatul, certandu-1.
- Cand ati avut iar probleme, ce-ai mai facut?
- Acelasi lucru, i-a raspuns din nou femeia. I-am reprosat si 1-am certat. Si de fiecare data am facut la fel.
Atunci, calugarul a scos o gramada de chei si dandu-i una femeii a rugat-o sa deschida usa din fata lor. A incercat femeia, dar, nepotrivindu-se cheia respectiva, i-a cerut calugarului alta cheie.
- Poate n-ai stiut cum sa deschizi, i-a spus calugarul, mai incearca!
Dar oricat s-a straduit femeia, nu a putut deschide.
- Parinte, dati-mi toata gramada de chei si aflu eu care-i cea potrivita - 1-a
rugat aceasta. Privind-o cu caldura, duhovnicul i-a raspuns:
- Acum intelegi ce-am vrut sa-ti dovedesc? Cum nu poti tu deschide acea usa cu o cheie nepotrivita, oricat ai incerca, tot asa nu poti deschide sufletul barbatului tau cu aceeasi vorba de cearta cu care incerci mereu. Cauta cheia potrivita si, daca o vei gasi, sigur vei putea deschide!
"invataturile date cu forta nu pot dainui in suflete, pe cand invataturile primite in suflet cu placere si cu bucurie raman de-a pururi. "
( Sfantul Vasile cel Mare)


                                                                              Incredere

Un om calatorea pe un drum de tara, impreuna cu sotia sa. Obositi de atata mers si vazand ca ii prinde noaptea pe drum, cei doi calatori au vrut sa traga la un han. Dar hangiul, om rau, a refuzat sa-i primeasca, spunandu-le ca nu mai are camere libere. Nevasta omului s-a aratat nemultumita.
- Ei, lasa, femeie - a incercat sa o linisteasca omul - lasa, ca stie Dumnezeu ce e mai bine!
- Mai, omule - zise atunci femeia sa - da' ce poate fi bine cand - uite! ? nu avem unde sta peste noapte?!
In sfarsit, au plecat mai departe si, spre bucuria lor, au intalnit un taran, om sarac, dar bun la suflet. Vazand ca i-a prins noaptea pe drum, taranul i-a primit cu drag in casuta lui.
Dar a doua zi dimineata, cand au vrut sa plece mai departe, taranul le-a dat o veste uluitoare celor doi calatori: peste noapte, hanul fusese atacat de hoti, careii jefuisera pe toti calatorii.
- Vezi, i-a mai spus omul femeii - trebuie sa avem incredere in felul in care Dumnezeu le randuieste pe toate. Tii minte ce ti-am spus aseara? "Lasa, stie Dumnezeu ce e mai bine."
"Fara nici o indoiala ca Dumnezeu randuieste faptele noastre
mai bine decat am putea-o face noi insine. "
(Sfantul Vasile cel Mare)

                                                                          Copilul bine crescut

Intr-un sat din campie, s-au intalnit la fantana trei femei. Doua dintre ele nu incetau sa-si laude baietii. Cea de-a treia, insa, nu spunea nimic, cu toate ca avea si ea un baiat de care nu s-ar fi putut plange. Au luat cele trei femei cate o galeata cu apa si au plecat impreuna inapoi, spre casa. Pe drum, s-au intalnit cu cei trei copii, care se jucau intr-o livada.
- Ia uite-l pe-al meu, a zis prima femeie. E asa de puternic.
- Dar al meu, zise si a doua, e priceput la toate.
   Nici de aceasta data, cea de-a treia femeie nu a spus nimic. Insa copilul ei, vazandu-si mama, s-a grabit sa vina si sa ia galeata. Ceilalti doi baieti au inceput sa rada si au ramas sa se joace mai departe. Acum se vedea adevarul. Din modestie, cea de-a treia femeie nu se lauda cu feciorul sau, dar in locul ei vorbeau faptele.
"Invata-te, fiule, sa fii totdeauna simplu si fara rautate!"
                                                                                       Sfantul Efrem Sirul

                                                                                             Adevar                           
                                                                                         sau minciuna

Un tanar l-a intrebat pe duhovnicul sau:
 -As vrea sa cunosc cat mai multe despre credinta si religie. Am citit multe carti, dar nu stiu care sunt adevarate si care nu. Unele spun intr-un fel, celelalte altfel, eu ce sa mai cred ?
 -Fiule, cea mai mare ispita este cea care iti incearca credinta cu tot felul de idei frumos spuse, dar golite de duh. Ti-ar placea ca cineva sa-ti daruiasca un mar tare frumos, dar cand vrei sa-l mananci sa vezi ca inauntru-i tot viermanos si stricat ? Ar mai fi marul acela bun de ceva ? Asa sunt si unele carti: tin mintea ocupata cu tot felul de idei, dar nu hranesc si sufletul.
  Citeste cat mai mult, dar cauta sa fii asemenea albinelor, ce trec din floare in floare si culeg doar nectarul, nu si alte lucruri inutile. Culege si tu, la randul tau, nectarul cartilor, cauta ce-i folositor in ele si, de vei sti sa gasesti adevarul in carti, vei sti sa-l gasesti si in viata.
  Paganii spun ca religia, credinta nu este logica. Dar, de fapt, credinta este mai presus de logica. Mintea noastra judeca dupa cele lumesti si nici pe acestea nu-i in stare sa le cuprinda. Cele ceresti nu pot fi gasite astfel. Nu cauta cu mintea ceea ce trebuie sa cauti cu sufletul, fiindca cele ale sufletului numai cu sufletul le poti afla. Si tine minte: degeaba citesti despre credinta, daca nu traiesti in credinta!
"Fara Dumnezeu nu este posibil a-L cunoaste pe Dumnezeu."


                                                                      Nemurirea sufletului
Intr-o scoala, la ora de religie, profesorul le vorbea elevilor despre nemurirea sufletului. Vazand chipurile nedumerite ale micutilor, domnul profesor scoase un ceas mare de masa si il arata tuturor:
 -Vedeti cum merge acest ceas ? Ca si un om care traieste, tot astfel ceasul ticaie si rotitele lui se invart.
  Dupa aceea, a pus ceasul pe catedra, i-a demontat cu grija carcasa de metal si a scos mecanismul plin de rotite mici, ce continuau sa se invarta.
- Vedeti, chiar daca am scos motorasul din carcasa, el continua sa mearga. Tot asa si sufletul, cand paraseste trupul, dupa moarte, continua sa traiasca. Sufletul este nemuritor si, de aceea, trebuie sa ne ingrijim nu doar de trupul nostru, ci si de suflet. Asa cum aveti grija sa nu va murdariti hainele sau sa nu va raniti lovindu-va, tot asa trebuie sa fiti mereu atenti ca nici sufletul vostru sa nu se "murdareasca" de pacate sau sa fie doborat de ispite si neputinta. Sufletul trebuie sa fie mereu curat, fara rautate si fara pacat, fiindca doar asa el poate primi lumina binecuvantata a dragostei dumnezeiesti. Doar asa sufletele noastre pot iubi si pot fi iubite.
"Sufletul traieste vesnic si nu poate muri, caci este suflare din suflarea lui Dumnezeu, iar la Judecata de Apoi, sufletul iarasi se va uni cu trupul."


Risipitor sau zgarcit ?

Se povesteste ca un barbat si femeia sa au venit la un preot sa-i ceara sfat. Femeia isi acuza omul ca este prea risipitor, in timp ce barbatul o mustra pe nevasta ca este prea zgarcita. Uitandu-se la ei, preotul le-a aratat palma deschisa si i-a intrebat:
 -Daca mana mea ar fi mereu astfel, mi-ar mai fi ea la fel de buna ?
 -Nu, parinte!
 Preotul a strans atunci puternic pumnul si, tinandu-l asa, i-a intrebat:
 -Dar daca mana mea ar fi mereu astfel, mi-ar fi de ajutor ?
 -Nu, bineinteles, parinte.
 -E, atunci mai ganditi-va la asta si o sa vedeti care are dreptate!
?Tot ce intrece dreapta masura e vatamator.
Nici prea mult, nici prea putin!"


                                                                CUM ÎNSEALĂ DIAVOLUL PE OM

[Image]
În cele ce urmează, vom vorbi despre sfatul dracilor; cum îi învată dracii pe oameni sa amâne pocainta.

Era un calugar pustnic, ascet mare în pustie în partile Alexandriei, cu numele Ilarion, mare sihastru. Avea aproape o suta de ani.

S-a rugat lui Dumnezeu câtiva ani de zile: "Doamne, sa-mi arati mie care este sfatul dracilor cu care ei câstiga cele mai multe suflete pentru împaratia iadului! Care-i mestesugul lor si metoda de a-i întoarce pe oameni de la calea cea buna, pentru a-i face robi pacatului, si a-i duce în iad. Cum câstiga ei mai multe suflete pentru iad, decât îngerii pazitori pentru împaratia cerului?" S-a rugat parintele un an, doi, trei si nu i-a raspuns Dumnezeu.

Într-o noapte, stând el la rugaciune, în puterea noptii fiind, afara era luna ca ziua, aude un glas: "Avva Ilarioane!" "Ce este, Doamne?" "Ia Sfânta Cruce în mâna, ia toiagul tau, fa semnul Sfintei Cruci, iesi din chilie si mergi pâna în poiana din apropiere si, când vei ajunge în poiana, stai lânga un copac, acolo. Dar sa nu te temi de ce vei vedea! Stai acolo si uita-te în mijlocul poienii pâna voi veni".

El, când a auzit ca l-a învatat sa se înarmeze cu semnul Sfintei Cruci, a cunoscut ca este de la Dumnezeu chemarea. S-a dus batrânul, zicând în minte rugaciuni, si a ajuns în poiana. Era liniste mare; nu batea vântul în noaptea aceea. Numai luna si stelele se vedeau. S-a dus batrânul calugar lânga un copac si statea luând aminte.

Deodata, vede ca în mijlocul poienii apare un jilt, un tron împaratesc. Parca era de fulgere, ca para focului. Întâi scaunul a aparut si s-a minunat. Dupa aceea vede ca vine satana si se asaza pe scaun. Avea umerii ca nicovala. Pielea lui era ca cerneala, cu peri ca de urs, cu gheare puternice. Avea o coroana facuta numai din serpi, si tinea în mâna un toiag în chip de balaur.

Când l-a vazut, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci. Satana s-a asezat pe scaunul acela si a batut de trei ori din palme. Când a batut, s-a umplut vazduhul de cete dracesti. Polcuri de draci, mii si milioane. Unii, care pareau sa fie cei mai mari, boieri de-ai iadului, stateau aproape de el. Altii, deasupra padurii si altii, prin vazduh; cât vedeai, numai cete dracesti.

Când a vazut calugarul atâta amar de iad acolo si atâtia diavoli, si-a adus aminte de cuvântul din chilie, care i-a zis "sa nu te temi", s-a înarmat cu semnul Sfintei Cruci si statea atent.

Atunci, dupa ce s-au adunat cat nisipul marii, în toate partile nu se vedeau decât cete de diavoli, s-a sculat satana în picioare si a zis:
- V-am adunat în noaptea asta, în miezul noptii aici, ca vreau sa fac un examen cu voi. Trebuie sa dati un examen greu. Stiti voi de ce v-am chemat?
Si a zis unul:
- Stapâne, nu stim!
- Iata de ce v-am chemat aici. Sa iasa la raport fiecare din voi, care stie cel mai bun mestesug de a însela oamenii si a-i aduce în împaratia mea. Si sa-mi arate cum înseala el lumea si cum îl prosteste pe om si-l înseala de-l aduce la munca cea vesnica si la împaratia noastra. Care-i metoda, care-i mestesugul vostru, ca voi în toata lumea, aceasta treaba aveti, sa înselati sufletele oamenilor? Sa va vad cât de iscusiti sunteti voi în a însela sufletele oamenilor!

Cel ce ma loveste în gândire, daca are sa-mi spuna un sfat cum înseala lumea asa cum gândesc eu, iata îi voi da sa conduca trei minute iadul, îl voi pune împarat trei minute în locul meu, si-l voi face mare general peste ceilalti.

Atunci a iesit unul din multime si a zis:
- Sa traiesti, întunecimea ta! Am venit sa dau raport, cum însel eu pe oameni!
- Ei, sa vedem! - Eu, zice el, îi spun omului asa: "Mai omule, mai du-te la biserica, mai posteste, mai roaga-te, mai fa chiar si milostenie, si alte fapte bune. Mai, dar nici cu dracul nu te strica! Mai du-te la restaurant, mai mergi la crâsma, la jocuri, la petreceri, la jocuri de noroc, ca si cu lumea asta sa te mai veselesti!"

Cu aceasta metoda am înselat pe foarte multi. Le dau în gând, ca alta putere n-am! Din iad alta putere nu ni s-a dat noua. Îngerii din rai au putere de la Dumnezeu numai sa-i dea în gând omului sa faca bine. Noi avem putere numai sa-i dam în gând omului sa faca rau. Da ca sa-l silim, nu putem, ca omul are de sine stapânirea lui data de Dumnezeu. Nu putem cu sila sa-l facem sa pacatuiasca; numai daca-i prost si ne asculta ce-i dam în gând.

Si asa am amagit pe foarte multi. Când ies de la biserica, unii se opresc la cârciuma. Acolo fiecare se întâneste cu neamuri, cu prieteni. Mai ia o tuica, mai ia un pahar; unul mai ia o tigara, mai vine un lautar sa-i mai cânte. Din cauza asta omul s-a împiedicat, nu i-a mai folosit nimic ca a fost dimineata la biserica, caci seara s-a întors de la slujba noastra. Si tot asa fac cu fiecare.

Si a întrebat satana:
- Pe multi ai înselat?
- Sa traiesti, întunecimea ta, pe multi!
- Ai înselat pe cei mai prosti decât tine, dar n-ai facut nici o isprava.
- De ce, întunecimea ta? - Tu îi spui omului sa mai mearga si la biserica, sa mai mearga si la cârciuma, sa mearga si la petreceri, sa se mai roage, pe urma sa mearga la distractii nepermise, dar Hristos îi spune în Evanghelie: Nimeni nu poate sluji la doi domni! adica si mie si Lui.

L-ai îndemnat tu, poate omul n-a fost pregatit sufleteste si se duce de câteva ori, dar dupa o vreme vine îngerul si-i da în gând: "Mai omule, nu poti umbla pe doua carari; ori cu dracul, ori cu Dumnezeu". Si omul, fiind certat de frica de Dumnezeu, se lasa. "Mai, ma tin de una, ca nu este mântuire umblând pe doua cai!"
- Ai patit asa?
- Am patit si asa!
- Vezi! Ti-am spus eu ca tu ai înselat pe cei mai prosti decât tine. Deci sa stii ca n-ai raspuns bine.

Si a chemat pe un comandant, de acei mari, un capitan si i-a zis:
- Ia-l în spate, du-l în adunare si da-i zece toiege la spinare si sa-l trimiti în fundul iadului ca-i prost!

L-a batut, în loc sa-i multumeasca! Nu i-a placut sfatul lui. Cauta altul mai bun.

Iese altul la raport:
- Sa traiesti, întunecimea ta! Daca nu te-oi multumi eu, altul nu te multumeste.
- Sa te vad, viteazule! Cum te cheama?
- Scarabuta ma cheama.
- Cum înseli tu pe oameni?
- Iata cum, maria ta. Eu îi spun omului asa: Mai omule, nu este Dumnezeu, nu este drac, nu este înger, nu este iad, nu este rai, nu este munca vesnica, nu este slava vesnica, totul este aici în lumea asta! Daca ai ce mânca si ce bea si ai femei si bani multi, daca ai cinste de la oameni, casa si bogatii multe, aici este raiul. Si daca n-ai, aici este iadul. Deci atâta-i, cât îi omul pe lumea asta.
- Si ai înselat multi?
- Multi am înselat!
- Si tu ai înselat pe cei mai prosti decât tine. Stiu eu ca ai înselat, dar pe cei prosti, ca pe cei ce stiu Scripturile nu poti sa-i înseli. Pentru ca Scriptura îi spune omului ca este Dumnezeu, ca este drac, ca este înger, este iad, este rai, este munca vesnica, este pedeapsa pentru pacat, este rasplata pentru fapta buna în ceruri. Scriptura este plina de acest fel de învataturi si cei care o citesc, nu te cred pe tine.

Ba si mai mult. Dumnezeu, când l-a sadit pe om a pus în sufletul si trupul lui simtirea de Dumnezeu. Cât de pagân ar fi cineva, simte ca este o putere nevazuta în sufletul lui si aceasta este constiinta. Constiinta îl mustra când face rau si-l bucura când face bine. Si glasul constiintei nu poate fi un reflex al materiei, ceva material, ca-i de natura nevazuta.

Constiinta este glasul lui Dumnezeu în om si, îndata ce a gretit, îl mustra: "De ce ai facut asa? Poate sa nu-l mustre nimeni când face pacatul. Oricând greseste, aceasta lege pusa de Dumnezeu lui Adam întâi, numita si legea firii sau a constiintei, îl mustra imediat.

Uneori asa de tare în mustra, daca este pacatul mare, încât îl da aproape în deznadejde. Se împlinelte atunci cuvântul care spune în psalmi: Întru mustrari pentru faradelege ai pedepsit pe om si ai subtiat ca pânza de paianjen sufletul sau (Psalm 38, 14-15). Adica se subtie nadejdea ca pânza unui paianjen si, de mare mustrare de cuget, mai ca-si pierde nadejdea.

Constiinta, daca se pateaza cu multe pacate, asa de tare îl mustra pe om uneori, ca se face lui aceasta mustrare chinuirea chinuirilor. Din cauza constiintei nici nu poate mânca bine, nici nu mai poate dormi, nici pace nu mai are, nici nu se poate ruga. Constiinta roade, roade ca si cariul în lemn. "De ce ai facut si de ce ai mâniat pe Dumnezeu cu asemenea pacate?"

Deci, degeaba îi spui tu ca nu-i Dumnezeu, caci constiinta îi spune si, dupa constiinta, îi spune si Scriptura. Tu zici ca-l înveti pe om ca nu-i Dumnezeu, ca nu-i drac, ca nu-i înger, ca nu-i iad, ca nu-i rai, dar constiinta îi spune ca este si Scriptura este plina de marturii din care se arata ca exista Dumnezeu, ca este înger, este munca vesnica, este slava vesnica. Deci si tu - i-a zis satana la acel cu raportul, care se lauda ca prin acest sfat înseala multa lume - esti prost si nu aduci mare aport pentru împaratia iadului; nu aduci mare folos!

Asa a patit si acest drac care a venit cu al doilea raport înaintea satanei, cum a patit si cel dintâi care se lauda ca a facut mare isprava. Adica în loc sa-l laude, sa-l faca mai mare peste multe cete de draci, l-a batut si cu rusine l-a trimis în fundul iadului, ca-i prost si nu stie sa însele pe oameni.

A înselat, dar a înselat prea putin si prea putine suflete a dus la iad! A patit si acest diavol ca si cel dintâi care învata pe om sa mearga si la biserica si la crâsma si sa faca si de-ale lui Dumnezeu ti de-ale satanei. Deci si acesta a iesit rau.

Si acum dintre cetele dracilor care erau de fata a chemat pe altul la raport. Si era o tacere între polcurile dracilor, ca erau milioane de demoni în jurul padurii si a poienii aceleia, si nu iesea nici unul, ca se temeau ca vor pati ce au patit ceilalti, ca, în loc de lauda, îi bate si îi trimite în fundul iadului.

Satana statea pe scaun si astepta sa mai iasa vreo unul la raport, zicând:
- Daca cel ce iese a treia oara, ma loveste în gândire, adica îmi spune un plan de a câstiga suflete pentru împaratia iadului, mai bun decât al celor doi care mi-au dat raportul mai înainte, atunci eu pe acela îl voi face general peste multe ostiri dracesti si-l voi pune sa stea pe scaunul meu de împarat al iadului trei minute.

Dupa ce-a zis satana asa, din polcurile cele nenumarate de draci n-a vrut sa mai iasa nimeni, pentru ca se temeau sa nu pateasca ce au patit ceilalti doi, care au raportat mai înainte si nu i-a placut lui.

Totusi dupa un timp iese unul ghebos, cu patru rânduri de coarne, un picior de rata, unul era de cal. Avea semnele iadului pe fruntea lui, coada era lunga, de nu stiu câti metri în urma. Si când a iesit, s-a dus înaintea satanei, cum statea pe scaun acolo în mijlocul poienii, si i-a spus:
- Sa traiesti, întunecimea ta! Satana îl întreaba:
- Cum te cheama?
- Sarsaila, ma cheama!
- Ehei, te vad batrân si grebanos. Mi se pare ca stii tu ceva mestesuguri de a însela suflete, sa le aduci la împaratia mea. Sarsaila a spus:
- Nici întunecimea ta nu stii ce stiu eu!
- Sa te vad! Mi se pare ca esti mare mester de a câstiga suflete.
- Nici tu nu stii ce stiu eu! Eu am un mestesug, ca am îmbatrânit în lupta cu sufletele oamenilor de atâtea mii de ani, prin care multe suflete duc la iad. Cum cad primavara fulgii de zapada, asa cobor suflete în iad în fiecare zi.
- Si cum ai reusit sa aduci atâtea suflete la împaratia mea?
- Eu n-am sa spun nici ca diavolul cel dintâi, care a iesit la raport, pentru ca se întâmpla cum ai zis întunecimea ta. Omul stie ca nu poate sluji la doi domni si îndata îl câstiga îngerul de partea lui. Dar, nici n-am sa-i spun omului, ca celalalt prost, ca nu-i Dumnezeu, nu-i drac, nu-i înger, nu-i iad, nu-i rai. Nu! Pentru ca Scriptura spune ca este si Dumnezeu si drac si înger si iad.

Eu atât îi spun omului: "Mai omule, este Dumnezeu, este drac, este înger, este munca vesnica pentru pacat si slava vesnica pentru fapta buna, dar mai ai vreme! Esti prost? Chiar de azi începi fapta buna?"

Daca-i copil îi spun: "Mai baiete, tu de acum ai de trait! Vine tineretea, trebuie sa te casatoresti, trebuie sa petreci în lume! Nu cumva sa-ti pierzi tineretea asa degeaba, doar viata trebuie traita!"

Iar daca-i tânar îi spun: "Dupa ce te vei casatori si îti vei face o gospodarie, dupa aceea ai sa începi fapta buna. Acum manânca, bea, distreaza-te, fa toate rautatile, ca doar esti tânar. Te va ierta Dumnezeu, ca El stie neputinta omului. Pentru pocainta mai lasa pe mâine, lasa pe poimâine, lasa pe la anul, mai încolo!"

Îl învat pe om sa amâne pocainta de azi pe mâine, de mâine pe poimâine! "Ce milostenie vrei sa faci acum? Taci din gura! Te pocaiesti aproape de moarte! Vrei sa postesti acum, sa-ti cheltuiesti sanatatea trupului? Lasa la batrânete, ca postul este pentru cei batrâni! Vrei sa te rogi? Sa pierzi tu atâtea ceasuri rugându-te lui Dumnezeu? Apoi acum ai treaba. Iata, ai sa cresti copii, ai de facut casa si zestre la fete, ai de însurat si maritat. Ai atâtea!"

Si-l încurc cu grijile vietii si tot îi spun: "Lasa pe alta data". Cand vine îngerul si-i spune: "Mai, omule, fa un praznic pentru morti!" Eu îi spun: "Dar esti prost? Acum ai de îmbracat copiii, ai de facut nunta, ai de facut cutare!" Îngerul vine si-i spune: "Mai, omule, ia începe a posti posturile de peste an, miercurea si vinerea!" Eu îi spun: "Nu posti ca îti pierzi sanatatea! Tu trebuie sa muncesti, sa aduni averi, ai de crescut copii!"

Sau vine îngerul si-i spune: "Mai omule, spovedeste-te si lasa pacatul, lasa desfrâul, lasa betia, lasa tutunul, lasa înjuraturile!" "Ei, dar de pe acum? Mai încolo, aproape de moarte, m-oi spovedi la un preot, ma va dezlega si gata. Doar cartea spune sa te apuce sfârsitul cel bun, dar pâna atunci poti petrece asa!"

Cu aceasta ma asculta toti, zice diavolul, si fapta buna tot o amâna de azi pe mâine.

Sfânta Scriptura spune altfel. Duhul Sfânt îi trezeste pe oameni, zicând: Astazi de veti auzi glasul Lui, sa nu va învârtosati inimile voastre (Evrei 37,8). Si cum am spus, glasul lui Dumnezeu în om este constiinta, care-l mustra pentru pacat si-i spune: "Omule, paraseste pacatul! Lasa-te de furat, lasa-te de curvit, lasa-te de înjurat, lasa-te de betie, lasa-te de fumat, lasa-te de lucruri rele, de zavistie, de pizma, de cearta". Dumnezeu îi porunceste azi, iar noi îi spunem lui: "Nu astazi, ci mâine, poimâine, la batrânete!"

Si-i zicem asa: "Da-mi mie ziua de azi si tu ia-o pe cea de mâine!" Si asa, zice, este pacatul la om cum, ai lua un cui mare si cu o barda începi a-l bate într-un lemn de stejar uscat. Daca-i dai un ciocan, dpua, trei, cuiul îl poti scoate usor. Daca-l bati pe jumatate, este mai greu, iar daca îl bati de tot, trebuie sa crapi lemnul!

Asa-i si pacatul! Se bate în fire prin obisnuinta. Si daca omul nu lasa azi pacatul, când este proaspat, cu cât se învecheste, cu atât mai greu se poate dezobisnui de dânsul.

Vazut-ai în arama rugina verde? Arama daca o curatai în fiecare zi, stralucea ca aurul! Însa, daca s-a lasat ani de zile, a prins rugina verde, n-o mai poti spala cu nimic în lume, numai daca o topesti. Asa-i sufletul când îmbatrâneste în pacat. Daca nu a lasat azi pacatul, sa nu creada ca mâine sau poimâine îl lasa mai usor. Ca, pe masura ce trece vremea, pacatul se învecheste, se bate în fire si obiceiul devine o a doua natura; obisnuinta se face a doua fire si omul face pacatul vrând-nevrând, si cu mare nevoie se mai dezbara omul de pacat, dupa ce s-a învechit în el!

Obisnuinta, dupa legile canonice ale Bisericii, este a zecea treapta a pacatului, ca de aici urmeaza deznadejdea, penultima treapta. Si când l-am vazut pe om ca s-a obisnuit cu pacatul, un an, doi, zece, nu stiu câti, este al meu pentru totdeauna! Si asa reusesc eu sa-i însel, ca mii si milioane de oameni amâna pocainta de azi pe mâine, si toti se robesc de pacat; caci pacatul care nu l-a lasat azi, mâine-poimâine tot prinde radacini si este tot mai greu. Iar când vrea omul sa lase pacatul, pacatul se ridica cu mare putere asupra lui: "Esti prost, mai? Cu mine ai trait! Cum sa te lasi de mine? Ce mai este? Sa traiesti cum te învat eu si cum te-ai obisnuit cu mine!"

Asa, cum ti-am spus mai înainte, am învatat si înselat atâtea suflete, încât acestea cad în iad cum cad fulgii când ninge, cu un singur sfat: "Oameni buni, pentru fapta buna mai este vreme; nu fiti prosti sa începeti chiar de azi sau chiar din ceasul acesta!"

Deci, va spun întunecimea ta, acesta-i sfatul si mestesugul meu si am o ceata în iad de mii si sute de mii de ucenici de-ai mei, pe care i-am învasat asa, si-i trimit în tot pamântul sa sopteasca omului la ureche: "Omule, pentru fapta buna mai este vreme. Mâine, poimâine, peste un an, peste doi, la batrânete". Si am reusit si reusesc. Du-te si vezi în iad câti am pogorât si pogor cu acest sfat!

Atunci satana a zis:
- Bravo! Cel mai bun sfat, sa-l înveti pe om sa amâne pocainta de azi pe mâine: "Chiar azi vrei sa te spovedesti? Chiar azi vrei sa te împartasesti? Chiar azi vrei sa faci milostenie? Nu vezi ca n-ai timp? Lasa pe mâine!"

Acum, pentru ca m-ai lovit în gândire, îti voi da coroana si toiagul meu, sa stapânesti trei minute iadul, si toti sa învatati de la el acest viclesug, ca sa aduceti cât mai multe suflete în împaratia mea, ca sa se chinuiasca cu noi în vecii vecilor.

Calugarul, dupa ce-a vazut si auzit toate acestea, a vazut pe satana ca a batut de trei ori din palme si ca o scânteie s-a stins în vazduh si n-a mai vazut nimic, nici nu s-a mai auzit nimic. Si el a ramas uimit de cele ce a auzit, cum instruieste satana pe ucenicii lui si pe cei fara numar draci în iad, ca sa-i învete pe oameni sa amâne pocainta.

Atunci a venit îngerul Domnului si i-a zis:
- Avva Ilarioane!
- Ce este, Doamne?
- De trei ani de zile te rogi lui Dumnezeu ca sa-ti arate cum înseala dracii pe oameni si cum îi duc în împaratia iadului! Iata ai vazut cu ochii tai si ai auzit cu urechile tale cum!

Du-te la chilia ta, ia un caiet, pune mâna pe condei si scrie tot ce-ai vazut, tot ce-ai auzit cu urechile tale, sa ramâna pentru neamurile ce vor veni, pentru cele din urma, acest mestesug al satanei. Caci trebuie sa stie toata lumea, ca cel mai bun sfat al dracilor de-a câstiga suflete pentru împaratia iadului, este de a-l învata pe om sa amâne fapta buna de azi pe mâine, de mâine pe poimâine, de la tinerete la batrânete, pe patul mortii, si asa sa-i duca pe toti în iad! Amin!
Povestită de Părintele Cleopa


Ceasul mantuirii

Intr-o manastire aflata la poalele unui munte inalt, acoperit de paduri, traia odata, un calugar batran, caruia I se dusese vestea pentru intelepciunea sa. Intr-odimineata, a venit la el un tanar si l-a intrebat:
- Sfintia ta, am auzit ca, pentru a ne mantui, trebuie sa ne caim, sa ne para rau de toate pacatele ce le-am savarsit de-a lungul vietii. Dar, parinte, cat trebuie noi sa ne caim?
- Fiule, este de ajuns daca te caiesti o singura clipa, inaintea mortii.
- Atat de putin, parinte?
- Da, fiul meu!
- Dar, de unde sa stiu eu cand se apropie ceasul acela?
- Moartea poate veni oricand, asa ca asteapt-o pregatit, orice moment sa te poata gasi cu smerenie si cainta in suflet.
Dumnezeu este bun si iertator. Cine regreta din suflet pentru greselile sale si cauta sa nu mai pacatuiasca, acela are parte de o viata frumoasa si de linistea sufletului. Dar, mai mult decat orice, doar acela poate spera la mantuire, la viata vesnica.
"Nestiind locul si vremea in care ne asteapta moartea, o vom astepta noi oriunde si oricand." (Fericitul Augustin)


                                                                  Cu inima in Biserica

             Un preot cu viata sfanta si inzestrat cu multe daruri de la Dumnezeu, aflandu-se la rugaciune in biserica, cu mai multi oameni, pe cand tamaia biserica si credinciosii, ajungand in dreptul unei femei, nu a tamaiat, dar mai incolo, unde era un scaun gol a tamaiat de trei ori acel scaun si apoi a continuat cu restul bisericii.

            Dupa ce s-a incheiat slujba, bineinteles ca femeia a mers la parinte si l-a intrebat:

- Parinte, am observat ca atunci cand ati tamaiat in biserica, ajungand in dreptul meu, pe mine nu m-ati tamaiat dar  mai incolo, ati tamaiat un scaun gol, de ce parinte, v-am gresit cu ceva?

-Fiica mea, i-a spus parintele, eu am vrut sa te tamaiez si pe tine, dar tu nu erai in biserica numai cu trupul, caci inima si mintea ta nu erau acolo, ci departe, dar mai incolo in acel scaun gol sti cine sta de obicei?

-Da, i-a spus femeia, sta sora Maria, care e bolnava si nu a venit.

-Asa este, e bolnava pe pat, dar cu inima si mintea a fost aici cu noi.

          Femeia cu lacrimi in ochi si-a cerut iertare, iar preotul a imbratisat-o si a binecuvantat-o spunandu-i sa fie mereu cu luare aminte si cu bagare de seama.


                                                           Greutatea pacatelor

Trecand prin sat, un preot s-a intalnit cu un taran care nu prea venea pe la biserica. Oprindu-l i-a zis:
-Fiule, de ce nu ai venit ieri la slujba? Ai avut vreun necaz? Pot sa te ajut cu ceva?
-Parinte, nu am avut vreme, m-am luat cu una, cu alta si...
-Vai, fiule, nu se poate sa nu-ti faci timp sa vii la biserica, sa aprinzi o lumanare si sa spui o rugaciune...! Daca tu nu te gandesti la Dumnezeu si nu cauti ajutorul Sau, cum ai vrea sa-ti poarte El de grija? Orice probleme ai avea, chiar daca nu le poti rezolva singur, chiar daca nimeni nu ar fi in stare sa te ajute, Dumnezeu poate. El iti da sanatate, liniste si spor in casa. Insa daca alegi sa faci pacate, mai meriti oare ajutorul Sau?
-Dar, parinte, ce pacate am eu? -zise omul cu nedumerire. Nu am decat pacate mici. Sunt acestea atat de grave?
-Fiule - i-a mai spus preotul- orice pacat este grav, fiindca pacatul, oricat de mic, iti strecoara in suflet rautate. Poate nu par pacatele tale prea mari, dar... ia adu-ti aminte, ieri a plouat?
-Da, parinte, a plouat ceva, dar nu prea mult.
-Si azi, de ce ai putut sa iesi din casa?
-E, parinte, pentru ca de dimineata a iesit soarele si pamantul s-a uscat repede.
-Pai, vezi, fiule? Anul trecut tii minte cand au fost inundatiile? A plouat 3 zile in sir. Am mai putut noi sa iesim atunci din case?
Pacatul, fiule, este la fel ca picatura de apa. Asa mica ai impresia ca nici nu-ti poate face rau. Daca ai ceva pacate, dar cauti sa le indrepti prin cainta si bunatate, prin rugaciune in sfanta biserica, atunci imediat apare dragostea lui Dumnezeu, care aduce iar liniste sufletului, la fel ca si caldura si lumina soarelui, dupa o zi cu ploaie. Dar, atunci cand ploile se aduna si curg unele dupa altele, cand mii si mii de picaturi, ce par fara putere, se strang laolalta, atunci nimic nu mai le poate sta in cale. Tot astfel, daca se aduna pacate peste pacate in sufletele noastre, nu le mai putem sta in cale si devenim tot mai rai si mai egoisti.
Intra in biserica, fiule, cat mai des. Roaga-te si inchina-te in fata icoanelor si, atunci, sufletul tau nu va fi chinuit de greutatea pacatelor si viata ta va fi un exemplu pentru cei din jur.
"Nu se poate ca Dumnezeu sa nu asculte rugaciunile omului, daca omul asculta poruncile Domnului" (Avva Isaia)

Cainta pacatosului

La marginea unui rau, un taran rau vroia cu orice chip sa scape de cainele sau, desi acesta era un animal bun si recunoscator. Luandu-l in brate, 1-a aruncat in apa, crezand ca animalul se va ineca si astfel va scapa de el. Insa bietul cainea inotat cu greu pana la mal, dupa care s-a asezat cuminte la picioarele stapanului sau. Acesta, suparat ca nu reusise, 1-a impins inapoi in apa, dar cainele a iesit iar. De-a dreptul furios, taranul a ridicat din nou animalul in brate,dar vrand sa-1 arunce cat mai departe, a alunecat pe malul noroios si s-a pravalit cu tot cu caine in apa. Nestiind sa inoate, a inceput sa tipe si sa se zbata. Cand sa se duca cu totul la fund, a simtit cum cineva il apuca de gulerul hainei si il trage incet spre mal. Scos din apa mai mult mort decat viu, ud tot si speriat, omul a inteles ca i-a scapat viata tocmai cainele pe care incercase sa il omoare.Rusinea i-a cuprins sufletul. I-a multumit lui Dumnezeu ca au scapat amandoi cu viata, dupa care si-a mangaiat cu recunostinta cainele atat de credincios si au plecat impreuna spre sat. In sinea sa, omul a jurat sa nu mai doreasca niciodata raul vreunui suflet.
"Faptele savarsite de oameni sunt de trei feluri: conform firii, mai prejos de fire si mai presus de fire. Fireasca este pacea, impotriva firii este dusmania si mai presus de fire, sunt iertarea si binele dezinteresat. " (Sfantul Atanasie cel Mare)


VIATA

Demult, a venit la un calugar, un om tare necajit si l-a intrebat:

- Ce este rau cu mine ? De ce nu imi gasesc linistea ? De ce nu sunt multumit de viata mea ?

Batranul calugar a luat, atunci, o sticla si, dupa ce a umplut-o pe jumatate cu apa, a pus-o in fata omului si l-a intrebat:
- Cum e aceasta sticla ?

- Este pe jumatate goala!

- Vezi, i-a mai spus calugarul - eu o vad pe jumatate plina.

In viata, trebuie sa vezi partea frumoasa a lucrurilor. Nu este greu, mai ales ca in toate exista ceva frumos. Daca vom sti sa privim natura, vom vedea frumusete si bogatie. Daca vom sti sa-l privim pe om, in adancul lui, vom vedea bunatate si dragoste.

Privind astfel viata si oamenii, devenim noi insine mai frumosi, mai bogati si mai buni.

"Fii totdeauna cu Dumnezeu, daca vrei ca Dumnezeu sa fie totdeauna cu tine!"

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu


O, iarta-mi te rog Doamne, atatea rugaciuni
Prin care-Ti cer doar paine si paza si minuni
Caci am facut adesea din Tine robul meu
Nu eu sa ascult de Tine, ci Tu de ce spun eu
In loc sa vreau eu, Doamne, sa fie voia Ta
Iti cer, Iti cer intr-una sa faci Tu voia mea,
Iti cer sa alungi necazul, sa-mi lasi un loc in rai
Si sa-mi slujesti in toate sa-mi dai, sa-mi dai, sa-mi dai
Gindindu-ma ca daca Iti cint si Te slavesc
Am drept sa-Ti cer intr-una sa faci tot ce-mi doresc
O, iarta-mi felul acesta nebun de-a ma ruga
Si invata-ma ca altfel sa stau in fata Ta
Nu tot cerindu-Ti Tie sa fii tu robul meu
Ci Tu cerindu-mi mie, iar robul sa fiu eu
Sa inteleg ca felul cel bun de a ma ruga
E sa doresc ca-n toate sa fie voia Ta!

Arhivă blog

"Celui sarac ii lipsesc multe,celui lacom ii lipsesc toate."(Seneca)
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Postări populare

CITATUL ZILEI

PSALTIREA