sâmbătă, 30 aprilie 2016

DESPRE SFINTELE PAŞTI

Ai păcătuit? Nu-ţi cer nimic altceva decât aceasta: intră în biserică şi spune-I cu pocăinţă lui Dumnezeu: "Am păcătuit". citat din Sfântul Ioan Gură de Aur


                      CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI
                                                 DESPRE
                                        SFINTELE PAŞTI
                        Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

                                                                                                Preot Ioan
                                       Iubiţi credincioşi,
         Despre Sfintele Paşti s-au scris o mulţime de lucrări, religioase şi
laice, s-au făcut mai multe filme, artistice sau documentare, dar nimic nu
poate descrie în cuvinte şi imagini marea taină a Învierii Domnului, a
biruinţei vieţii asupra morţii şi a luminii lui Hristos asupra întunericului
păcatului. Această mare sărbătoare creştină este precedată de un post de
40 de zile (şapte săptămâni, începând cu lăsatul secului), perioadă
numită Postul Paştelui. Iar ultima sa săptămână, numită Săptămâna
Patimilor, are menirea de a pregăti credincioşii pentru Înviere. Duminica
Învierii este imediat după ultima Duminică dinaintea Paştelui, cea a
Floriilor, în care se sărbătoreşte intrarea lui Iisus în Ierusalim. În ultima
săpătămână, în Săptămâna Mare, se rememorează tot ce a făcut
Mântuitorul pe pământ. Prin post, reculegere şi rugăciune, credincioşii
parcurg acum cele şapte trepte ale ultimelor zile ale lui Hristos-Omul,
fiecare zi din Săptămâna Patimilor semnificând un nou pas al lui Iisus pe
drumul către răstignire şi Înviere.
        În ziua de luni este pomenit Iosif Patriarhul, cel pe care proprii fraţi
l-au bătut şi, crezându-l mort, l-au părăsit pe câmp. Dar acesta trăia şi,
după ce a dus o viaţă de sclav, a ajuns prinţ al Egiptului, i-a iertat pe cei
care i-au greşit şi şi-a salvat de la foamete familia şi poporul. Povestea
lui Iosif prefigurează apariţia lui Iisus, care - deşi vândut pentru 30 de
arginţi, arestat şi batjocorit, condamnat la moarte şi răstignit - a iertat şi a
mântuit omenirea. Ziua de marţi este dedicată Predicii de pe Muntele
Măslinilor, în care Hristos a prevestit distrugerea templului din
Ierusalim, dar şi propria Sa înviere. Slujba de miercuri aduce aminte
despre două personaje păcătoase: desfrânata care - spălând cu lacrimile
sale, pline de căinţă, picioarele lui Iisus - se mântuieşte şi apostolul Iuda,
cel care trădând se pedepseşte. Joia Mare este ziua în care a avut loc
Cina cea de taină şi vânzarea lui Iisus de către Iuda. Hristos s-a pregătit
la Cina cea de Taină pentru moarte şi Înviere, oferindu-le la acea masă
ucenicilor trupul şi sângele Lui - pâinea şi vinul mântuirii. Începând din
acea zi, până la Înviere, nu se mai trag clopotele la Biserică, ci doar se
bate toaca. Vinerea Mare (sau Vinerea neagră) este ziua în care Iisus
Hristos a fost răstignit pe Muntele Golgota. El se ruga în Grădina
Ghetsimani când a fost prins, arestat, judecat de evrei şi de romani,
încoronat cu spini, bătut şi batjocorit. Şi-a purtat pe umeri crucea până în
vârful Golgotei, unde a fost răstignit între doi tâlhari. Sâmbăta Paştelui
simbolizează odihnaîn mormânt a trupului Mântuitorului. Seara, în
Biserici se aprind luminile, anunţându-se astfel că se apropie vremea ca
toţi credincioşii să se pregătească pentru veghea din noaptea Învierii. Şi
Învierea s-a produs! Duminică, este ziua Învierii Domnului, sărbătoarea
cea mai mare a credincioşilor creştini care o vor prăznui până la a doua
venire a Mântuitorului. Iisus a înviat din morţi şi s-a arătat viu ucenicilor
Săi şi Fecioarei Maria. În miez de noapte, în Biserici se oficiază slujba
Sfintelor Paşti. Credincioşii iau Lumină din Lumină, spun Hristos a
înviat!şi răspund Adevărat a înviat!“, formule cu care urmează să se
salute timp de 40 de zile, până la sărbătoarea Înălţării Domnului. Iar de
la Înălţare până la Rusalii creştinii se salută spunând: Hristos S-a
înălţat! Adevărat S-a înălţat! Preotul împarte Sfintele Paşti (pâine
stropită cu vin, sfinţită prin rugăciune de către preot), care se mănâncă
dimineaţa, înainte de orice, iar după slujbă credincioşii pornesc către
casele lor ţinând în mâini lumânări aprinse, simbolul biruinţei lui Iisus
asupra întunericului.

                                    Noaptea de Înviere

                   În noaptea de Înviere credincioşii pleacă spre casele lor cu o
lumânare aprinsă în mână. Bucuria Învierii Mântuitorului este deplină
dacă în acea noapte participăm la Sfânta Liturghie şi dacă avem
lumina în mână (o lumânare), dar să avem lumina aprinsă şi în suflet. A
avea lumină în suflet înseamnă a fi spovedit şi împărtăşit, după ce am
postit fiecare după putere, căci numai în această stare sufletească fiind,
Hristos înviază (virtual) şi în sufletele noastre.
          Pentru o parte din creştini, bucuria Învierii se confundă cu
bucuria unei mese pascale: ouă roşii, carne de miel, prăjituri, vin,
muzică, fripturi la grătar... şi atât, nimic mai mult. Nu este sărbătoare
mai mare care să umple inimile noastre de nădejde ca această zi pe care a
făcut-o Dumnezeu să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa. Învierea
Domnului este chezăşia cea mai deplină că pe pământ nu va mai stăpâni
păcatul şi nu va mai birui moartea cu întunericul ei, ci viaţa. În aceste
zile, parcă mai mult ca oricând, trebuie să ne gândim că atât de mult nea
iubit Dumnezeu, încât suntem datori să-i fim recunoscători.
             De la mic la mare, de la bogat la sărac, de la cel care se bucură de
libertate şi până la cel din închisoare, cu toţii simţim în aceste zile ale
Sfintelor Paşti o bucurie tainică, o bucurie duhovnicească. Important este
să ne dăm seama de unde vine această bucurie.
                  Să bem paharul de vin ales, dacă-l avem, să mâncăm şi să ne
veselim, dacă masa este plină de bunătăţi pământeşti, dar toate cu
măsură, mulţumind şi dând slavă lui Dumnezeu care ni le dă. Dar să nu
uităm să ne hrănim sufletul din ospăţul credinţei. Adică să venim cât
mai des la Sfânta Biserică, unde masa cu bunătăţi veşnice este totdeauna
întinsă şi bogată. Să venim şi să bem băutura cea nouă pe care cu atâta
iubire ne-o întinde Mântuitorul. Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

                                 Sărbătoarea Sfintelor Paşti

            La 3 zile după intrarea lui Iisus în Ierusalim, Iuda îl trădează pe
Învăţătorul său mai marilor evreilor, pentru suma de 30 de arginţi. Iisus
era întotdeauna înconjurat de mulţime multă şi de aceea iudeii nu puteau
să-L aresteze. Ei au avut nevoie de un trădător din anturajul
Mântuitorului pentru a le spune când şi unde este momentul cel mai
potrivit pentru arestarea lui Iisus. Iuda nu este la prima încălcare a
principiilor sale de dragul banilor. Astfel, înainte de Florii, pe când Iisus
şi Sfinţii Apostoli se aflau în Betania în casa Mariei care i-a uns cu mir
picioarele lui Hristos, Iuda, supărat, obiectează că mirul ar fi putut fi
vâândut iar banii împărţiţi săracilor. Este posibil ca Iuda, care păstra
economiile Apostolilor, şă-şi fi păstrat banii aceştia pentru sine, cine ştie
pentru a câta oară??? (Ioan 12: 1-8).
          În ziua următoare trădării săvârşite de Iuda, a avut loc Cina cea de
Taină, eveniment la care au participat doar Iisus şi Apostolii. După ce
Iisus, dovedind maximă smerenie, spală picioarele tuturor Apostolilor, le
mărturiseşte că unul dintre ei Îl va vinde în acea seară. Le spune că cel
care va întinge cu El în blid, acela Îl va trăda. Cel care întinge în farfurie
după Mântuitorul este Iuda care, atunci când vede că a fost dat de gol,
pleacă.
       În continuare, Iisus se roagă transformând pâinea şi vinul în Trupul
şi Sângele Său şi îi împărtăşeşte pe Sfinţii Apostoli spunându-le: „Luaţi,
mâncaţi, acesta este Trupul Meu… Beţi din acesta toţi, acesta este
Sângele Meu“ (Matei 26:26-28). „Aceasta să faceţi spre pomenirea
Mea“ (Luca 22:19). Tot la Cină, Hristos îi spune lui Petru (care nu Îl
crede) că în acea noapte nu va cânta cocoşul până ce nu se va lepăda de 3
ori de credinţa sa. După Cină, Iisus însoţit de Petru, Iacob şi Ioan merge
pe Muntele Măslinilor, în Grădina Ghetsimani pentru a se ruga. Fiind nu
numai Dumnezeu, ci şi om în acelaşi timp, evident că îi era frică de
chinurile care urmau şi ar fi dorit să se împlinească, altfel decât prin
suferinţa Lui, mântuirea neamului omenesc. În 3 rânduri se roagă lui
              Dumnezeu pentru acest lucru, atât de intens, încât picăturile de
transpiraţie se transformă în picături de sânge: „Iar El, fiind în chin de
moarte, mai stăruitor Se ruga. Şi sudoarea Lui s-a făcut ca picături
de sânge care picurau pe pământ“ (Luca 22: 44). Acceptând voia
Tatălui şi moartea Sa ca singurul mijloc de salvare a noastră, îi ia pe cei
trei Sfinţi Apostoli şi coboară de pe munte. La poale era aşteptat de Iuda
şi de soldaţi (evrei şi romani) pentru a fi arestat. Fiind noapte, pentru a
nu se înşela când efectuează arestarea, Iuda este pus să-L sărute pe obraz
pe Mântuitorul. De aici ne-a rămas expresia „sărutul lui Iuda“ (sărutul
trădării). Văzând pe cine trebuie să aresteze, soldaţii s-au şi năpustit
asupra Lui pentru a fi siguri că nu le scapă. În învălmăşeala creată:
„Simon-Petru, având sabie, a scos-o şi a lovit sluga arhiereului şi i-a
tăiat urechea dreaptă; iar numele slugii era Malhus“ (Ioan 18:10).
Iisus, în loc să profite şi să fugă, i-a lipit urechea soldatului rănit şi l-a
certat pe Petru pentru fapta sa, spunându-i că: „toţi cei ce scot sabia,
vor muri de sabie“ (Matei 26:52). Prin aceste cuvinte, Iisus a vrut să ne
spună că, în funcţie de ce fel de fapte facem semenilor noştri vom primi
răsplata de la Dumnezeu.
        Arestarea lui Iisus a fost ilegală, deoarece la ea nu au participat doar
soldaţi romani, ci şi garda templului formată din cetăţeni evrei cărora
legea le interzicea să aresteze în timpul nopţii. Iisus a fost dus pentru a fi
judecat de către Anna şi Caiafa. Aici martori mincinoşi au încercat să-L
acuze „dar mărturiile lor nu se potriveau“ (Marcu 14:56). Nici măcar
acuzaţia că vrea să dărâme templul din Ierusalim nu a putut fi folosită la
condamnare, deoarece Mântuitorul se referise la trupul Său care este
templul Duhului Sfânt, spunând că de va fi omorât, va învia după 3 zile.
Văzând marele preot Caiafa că toate încercările de acuzare i-au fost
zădărnicite, L-a întrebat pe Mântuitorul în faţa întregii adunări dacă este
Fiul lui Dumnezeu: „Te jur pe Dumnezeul cel viu, să ne spui nouă de
eşti Tu Hristosul, Fiul lui Dumnezeu?“ (Matei 26:63). Recunoscând,
Iisus a fost condamnat la moarte după legea iudaică. Conform legii
iudaice, fiind considerat vrăjitor (datorită minunilor săvârşite) nu putea
fi omorât în interiorul cetăţii. În acei ani, evreii fiind sub stăpânire
romană, nu puteau executa un condamnat la moarte, de aceea s-au văzut
nevoiţi să apeleze la guvernatorul Pilat.
        Pilat a fost unul din cei mai sângeroşi guvernatori pe care i-au avut
evreii în timpul stăpânirii romane. Se ştie că în timpul lui au fost
executaţi prin răstignire cca. 300 de oameni. El nu avea aceeaşi credinţă
cu evreii, nu-l interesa că Iisus spunea că este Fiul lui Dumnezeu, nu-l
interesa dacă a fost condamnat pe drept sau nu; tot ce dorea el era pacea
şi liniştea în provincie. Dacă asta însemna răstignirea lui Iisus, fie! Nu
era decât un alt evreu executat. Atunci de ce asistăm la o aşa schimbare
în atitudinea sa? De ce deodată Pilat se transformă în avocatul lui Iisus?
Ei bine, Claudia, soţia sa, era creştină! Din această cauză Pilat
încearcă de mai multe ori eliberarea lui Iisus pentru a-i face pe plac soţiei
sale: Şi pe când stătea Pilat în scaunul de judecată, femeia lui i-a
trimis acest cuvânt: Nimic să nu-i faci Dreptului aceluia, că mult am
suferit azi, în vis, pentru El“ (Matei 27:19). Astfel, de 3 ori Îl judecă şi
Îl declară nevinovat, însă evreii îl şantajează spunându-i că îl vor informa
pe Cezar, care îl va pedepsi deoarece vrea să-L elibereze pe cel ce se
proclamă regele iudeilor. Vrând să scape, Pilat Îl trimite pe Iisus spre a fi
judecat de Irod, în jurisdicţia căruia se afla. Şi acesta Îl găseşte nevinovat
şi Îl trimite înapoi guvernatorului. Văzând că nu poate să scape, Pilat
hotărăşte să reînvie o veche tradiţie evreiască: în ajunul Paştelui era
eliberat un condamnat la moarte. Alege din închisoare un tâlhar criminal
pe nume Baraba „Care era aruncat în temniţă pentru o răscoală
făcută în cetate şi pentru omor“ (Luca 23:19) şi dă poruncă să fie
biciuit Iisus pentru a inspira milă şi pentru a se asigura că Iisus va fi cel
eliberat de popor. Batjocorit de soldaţii romani, Lui Iisus I se pune pe
cap o coroană din spini, iar apoi este bătut în cap cu un băţ de trestie
până îşi pierde cunoştinţa. Biciurile folosite de romani erau confecţionate
din fâşii de piele împletite şi terminate cu cârlige şi bucăţi de fier
ascuţite, astfel încât orice atingere să provoace leziuni serioase. Ce nu
ştia Pilat despre Baraba (şi ştiau căpeteniile evreilor) este că nu era un
răufăcător obişnuit, ci conducătorul zeloţilor. Zeloţii erau o grupare ce
urmărea răsturnarea puterii romane printr-o revoluţie.
           În Gabbata nu au fost lăsaţi să intre (de către mai-marii evreilor)
decât zeloţii care, evident că şi-au ales liderul pentru a fi eliberat, iar pe
Iisus L-au condamnat la moarte prin răstignire. Răstignirea era
considerată cel mai ruşinos mod de a muri pentru un evreu, fiind
rezervată tâlharilor, nicidecum lui Iisus. Pilat văzând că nu mai poate
face nimic pentru a-L ajuta pe Hristos, încearcă să se dezvinovăţească în
faţa mulţimii spălându-se pe mâini şi spunându-le că pentru păcatul
acesta să fie ei pedepsiţi. Zeloţii nu numai că iau asupra lor vina, ci spun
în bătaie de joc să fie pedepsiţi şi copiii lor: „Iar poporul a răspuns şi a
zis: Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri“ (Matei 27:
25). Dreptatea lui Dumnezeu nu a întârziat să se arate la sfârşitul
secolului I şi începutul secolului II, când zeloţii sunt învinşi, iar
Ierusalimul distrus. Lângă Marea Moartă a avut loc un adevărat masacru,
peste 1000 de zeloţi împreună cu femeile şi copiii lor şi-au găsit
sfâârşitul. Pilat se sinucide înnecându-se şi făcând gestul spălării pe
mâini pe măsură ce se afundă în apă, dovedind că încă avea remuşcări
pentru că a lăsat să fie răstignit Iisus.
         Iisus a fost obligat să-şi care Crucea până pe Dealul Golgota care
este situat în apropierea Ierusalimului. Unii cercetători spun că Sfânta
Cruce ar fi avut între 60 si 100 de kilograme. Pe drum, unei femei, pe
nume Veronica, i s-a făcut milă de El şi L-a şters pe faţă cu o bucată de
pânză pe care s-a imprimat chipul Său. De teamă că nu va rezista să ducă
crucea până sus, soldaţii l-au obligat pe Simon din Cirene să-i ducă
crucea. Iisus a fost răstignit între 2 tâlhari. Cel din stânga Îl batjocorea,
îndemnându-L să demonstreze că este Fiul lui Dumnezeu. Cel din
dreapta a recunoscut că el este vinovat şi plăteşte pentru păcatele sale,
însă Iisus este nevinovat. După ce îşi cere iertare pentru păcatele făcute,
Iisus îl iartă şi îi promite că va ajunge împreună cu El în rai. Singurul
dintre Apostoli care a rămas lângă Iisus până la sfârşit este Ioan, în grija
căruia o şi lasă pe Fecioara Maria.
         Făcându-I-Se sete, cere soldaţilor puţină apă, însă aceştia îi dau să
bea oţet provocându-I vomă şi deshidratându-L şi mai rău. În momentul
când Iisus a murit au avut loc mai multe minuni: s-a întunecat cerul, a
avut loc un cutremur foarte mare care a despicat catapeteasma templului
şi a dat la o parte pietrele de pe unele morminte, au înviat morţi. La văzul
atâtor minuni, mulţi au exclamat: „Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu
era Acesta!“ (Matei 27:54).
    Pe cruce, moartea survenea în urma asfixierii. Iisus fiind foarte slăbit
din cauza bătăilor repetate şi a deshidratării, a fost primul care a murit,
celorlalţi fiindu-le zdrobite fluierele picioarelor, pentru a li se grăbi
moartea. Pentru a se asigura că este mort, soldaţii L-au înţepat pe Iisus
cu suliţa în coastă. Abia după aceasta, Iosif din Arimateea şi Nicodim au
fost lăsaţi să-L coboare de pe cruce şi să-L îngroape. După ce L-au
înfăşurat în giulgiu, L-au pus în mormânt. Acesta a fost închis cu o
piatră, iar evreii, pentru a fi siguri că Apostolii nu-L vor fura pe Iisus, au
adus soldaţi să-L păzească. Două tipuri de giulgiu au fost folosite: primul
era ca o fâşie lungă, înmuiată în aloe şi mir, iar al doilea era de forma
unui cearceaf.
        Duminică, după 3 zile de la moartea sa, femeile mironosiţe au venit
să ungă trupul lui Iisus, însă au găsit giulgiurile goale. Nu trecuseră 3
zile întregi, dar fuseseră cuprinse în acest interval ore din 3 zile diferite.
Evreii socotesc începutul zilei de la asfinţitul soarelui. Giulgiurile nu
fuseseră găsite în dezordine, ci pe forma corpului lui Iisus, deci când
înviase trecuse prin ele. Singurul care nu a crezut minunea Învierii lui
Hristos a fost Toma, care a spus că nu va crede până nu va vedea. În
Duminica următoare Învierii, pe când Apostolii se împărtăşeau după cum
le fusese poruncit la Cina cea de Taină, a venit Mântuitorul. A trecut prin
uşile încuiate şi a venit la Toma pentru a-i arăta că nu este o nălucă sau o
închipuire, ci este viu. Abia după ce i-a atins rănile, Toma a crezut în
învierea Sa.
           Dar ce s-a întâmplat cu Petru şi Iuda? Pe când Iisus era judecat de
către evrei, Petru a fost recunoscut ca fiind unul dintre ucenicii
Mântuitorului. De frică să nu fie şi el prins, Petru îşi neagă credinţa de 3
ori, ultima dată chiar jurându-se pe Dumnezeu că nu-L cunoaşte pe Iisus.
După înviere, Iisus îl iartă, întrebându-l de 3 ori dacă Îl iubeşte. Iuda,
fiind cuprins de remuşcări, se sinucide, spânzurându-se în loc să-I ceară
iertare lui Iisus care, dacă ar fi văzut în sufletul lui căinţă sinceră, l-ar fi
iertat.
                 Acestea sunt ultimele zile ale vieţii lui Iisus, ultimele zile ale
condamnării omenirii la pieire datorită faptei lui Adam şi Evei. Şi nu în
ultimul rând, primele zile ale biruinţei asupra diavolului şi asupra morţii,
primele zile de fericire alături de Dumnezeu a celor ce au urmat voia Sa
în vremea Vechiului Testament.
         De ce este importantă sărbătoarea Sfintelor Paşti pentru noi? Pentru
că Iisus a fost chinuit şi omorât -nevinovat fiind- pentru fiecare dintre
noi, pentru a ni se asigura fericirea veşnică alături de Dumnezeu (dacă o
merităm!!!). Să avem mereu înaintea ochilor marea jertfă pe care a
săvârşit-o Iisus din dragoste pentru noi şi să încercăm să fim vrednici să
primim roadele aduse de ea. Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

                          Dacă înviere nu e, nimic nu e !

„Mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi
s-au sculat. Şi ieşind din morminte, după Învierea lui, au intrat în
cetatea sfântă şi s-au arătat multora“ (Matei 27:52-53). Fără înviere,
existenţa pământească efemeră este o imensă păcăleală. Nu putem cugeta
la condiţia omenească nimic optimist fără să luăm în calcul Învierea. Ne
apucă disperarea, ne cuprinde întunericul, viaţa n-are nici un sens, ne
mişcăm pe pământ ca nişte fiinţe jalnice, trăim în zbucium şi tulburare şi
coborâm în ţărână ca toţi fiii lui Adam. Cum poate rezista încercărilor
pământeşti un om care nu crede în Dumnezeu, în Înviere? Moartea pare
pentru muritori cea mai mare nenorocire. Despărţirea sufletului de trup,
căci aceasta este moartea, este nefirească. Nu a fost în planul Creatorului
dintru început, de aceea provoacă spaimă. Un trup din care a plecat
sufletul nu-i decât un cadavru, o casă părăsită, rămasă în paragină, care
aşteaptă pe stăpânul restaurator. Ne mai poate încredinţa cineva de
înviere? Da! Învierea lui Hristos! Dar de Învierea lui Hristos cine ne
poate încredinţa? Doar Iisus Însuşi!
           Deşi le-a vorbit ucenicilor despre Înviere de multe ori, când s-au
văzut în faţa trupului chinuit şi zdrobit al Domnului, ei s-au îndoit. Nu
numai Toma a fost necredincios. Petru şi Ioan s-au dus să vadă
mormântul, dar nu s-au lăsat convinşi de Învierea Învăţătorului. Maria
Magdalena a crezut că-I grădinarul şi L-a recunoscut pe Mântuitorul doar
când a strigat-o pe nume. Le-a spus apostolilor vestea cea mare, dar nici
cuvintele ei n-au adus lumină, ci mai multă tulburare. Luca şi Cleopa,
mergând spre Emaus, erau „trişti“, tristeţea lor fiind dovada faptului că
nu credeau Învierii şi sunt numiţi de Mântuitor: „zăbavnici cu inima“
(Luca 24:25). Cine crede cu tărie în înviere, acestuia „i s-a descoperit
de la Tatăl“ (Matei 16:17). A crede în înviere este semnul că Hristos a
prins chip în sufletul omului. Sfântul Serafim de Sarov îi întâmpina pe
creştini cu salutul: „Bucuria mea, Hristos Cel Înviat!“
      Sfântul Simeon Noul Teolog spunea: „Nu voi muri, viaţa ţâşneşte
din toate mădularele mele, mădularele unite cu Hristos“. Chiar şi cei
din timpul Vechiului Testamentcredeau în învierea trupurilor. Iată ce
spune Dreptul Iov: „Dar eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi
că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere această piele
a mea ce se destramă. Şi afară din trupul meu voi vedea pe
Dumnezeu. Pe El Îl voi vedea şi ochii mei Îl vor privi, nu ai altuia şi
de dorul acesta măruntaiele mele tânjesc în mine“ (Iov 19:25-27).
Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

                                Să-I mulţumim Domnului

                   Să-I mulţumim Domnului, Celui ce ne-a trecut pe noi noianul
postului şi ne-a adus cu veselie la limanul Sfintei Învieri. Să-I mulţumim
Domnului, că am săvârşit calea postului, cu osârdie, cu râvnă fierbinte şi
cu nevoinţă de fapte bune. Să-I mulţumim Domnului, că celor sârguitori
le dă cu prisosinţă cununile şi plăţile cele vrednice de lucrul lor, iar celor
mai neputincioşi le împărtăşeşte iertarea, ca un milostiv şi de oameni
iubitor.

                                  Fără răstignire nu există înviere

               Mulţi oameni ai zilelor noastre, deşi au trecut 2000 de ani de la
Învierea Domnului Iisus Hristos, încă nu sunt pregătiţi pentru Înviere şi
chiar o nesocotesc pentru că nici nu o înţeleg. Ar trebui să ştie că pentru
a învia trebuie mai întâi să mori, să treci prin chinuri, să suferi. În moarte
îşi are rădăcinileînvierea. Sămânţa învierii noastre germinează în
bobul răstignirii noastre, căci, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel:
Bobul de grâu, de nu se va îngropa în pământ, nu va aduce roadă.
Acolo unde domnesc legile cărnii, ale suficienţei şi bunăstării, acolo
unde binele omenesc satură toate nevoile, unde totul se rezolvă prin
mintea şi priceperea omului, acolo unde omul se face pe sine izvor de
toată plinătatea, acolo, nu-i loc pentru Minunea Învierii. De ce? Pentru că
n-a avut loc Minunea Răstignirii, fără de care nimeni nu va învia. De
răstignire fug toţi, fugim şi noi. Evitând Răstignirea, evităm Învierea.
Întreaga societate astăzi, mai mult ca oricând, luptă din răsputeri
împotriva Răstignirii (deci împotriva Înviereii). În toate structurile, prin
toate metodele toţi refuzăm Crucea de dragul vieţii, uitând avertismentul
Mântuitorului: „Cel ce-şi iubeşte viaţa şi-o va pierde“. Toţi se feresc de
înviere prin răstignire, tineri şi bătrâni, părinţi şi copii, muncitori şi
intelectuali, savanţi şi politicieni etc.. Toţi se tem de Înviere, fiindcă
Învierea cere întâi chinuri, mucenicie, moarte. Nimeni nu şi-o mai
doreşte, n-o mai caută. Toţi îşi prepară „reţete de fericire“ pentru viitor.
Toţi fug de crucea ascezei şi suferinţei martirice, a lipsurilor şi nevoilor,
a sărăciei şi defăimărilor, fug de crucea încleştării cu necazurile lumii.
Învierea nu este a fricoşilor, nici a căldiceilor, ci a celor îndrăzneţi după
cum ne-a spus-o Însuşi Mântuitorul: „Îndrăzniţi, Eu am biruit
lumea“ (Ioan 16:33). Iar Sfântul Serafim de Sarov la întrebarea
ucenicului său Motovilov de ce nu sunt toţi oamenii sfinţi a răspuns aşa:
„Pentru că nu au îndrăzneală!“

                              Învierea tatălui necredincios
           Sfânta Muceniţă Irina - fiica împăratului Liciniu

                   Numită iniţial Penelope, Sfânta primeşte prin
chemare îngerească numele Irina (5 mai). Acelaşi înger a
învăţat-o credinţa lui Hristos şi i-a spus că se vor mântui
multe suflete prin ea. A aflat prin aceeaşi voce
îngerească că va veni la dânsa Timotei, ucenicul
Sfântului Apostol Pavel şi o va boteza. Iar când acestea
s-au împlinit, ea zdrobeşte idolii necredinciosului şi
asupritorului ei părinte. Mâniat peste măsură, Liciniu îşi cercetează fiica,
poruncind apoi să fie dată să o calce caii. Unul dintre cai însă, în loc să-i
facă vreun rău, s-a repezit asupra tatălui său. L-a trântit la pământ şi l-a
omorât, fericind-o pe Sfânta Irina cu glas omenesc. Iar ea, îndată fiind
eliberată de legături, la rugămintea poporului a făcut rugăciune şi a înviat
pe tatăl său. Această minune dumnezeiască l-a făcut pe crudul împărat
Liciniu să creadă cu tărie în Mântuitorul Iisus Hristos împreună cu
împărăteasa şi cu alţi 3.000 de păgâni, să primească botezul creştin şi săşi
lase împărăţia. Şi-a petrecut restul zilelor în rugăciune şi umilinţă chiar
în turnul zidit pentru cuvioasa sa fiică. Propovăduindu-L pe Hristos şi
săvârşind minuni, Sfânta Irina a adus câteva mii de suflete pe calea vieţii
veşnice.

                           Învierea scamatorului prefăcut mort
                                    Cuviosul Iacob din Nisibe

            Cuviosul Iacob (13 ianuarie), născut şi crescut în marea cetate a
Nisibei mesopotamiene, a iubit din copilărie viaţa paşnică şi a ales
liniştea munţilor şi lipsurile pustiului spre a-L slăvi pe Creatorul tuturor.
Prin asprele sale nevoinţe a devenit văzător cu duhul şi făcător de
minuni, căci mult iubeşte Domnul pe ai Săi cuvioşi. A fost pus apoi în
dregătoria de episcop, schimbându-şi petrecerea vieţii singuratice cu
zumzetul neobosit al cetăţii, însă nu şi-a schimbat nici haina, nici hrana,
nici rânduiala vieţii. Dimpotrivă, ostenelile sale erau mai mari, căci prin
post, prin culcare pe jos şi-a mărit grija pentru cei sărmani, pentru
văduve, pentru cei năpăstuiţi, ajutându-i pe toţi şi îndemnându-i la bine.
Într-o vreme, mergând Sfântul Iacob printr-un sat, a întâlnit în cale
nişte săraci, care-i cerură milostenie pentru un mort, care se afla zăcând
acolo chiar în drum. Dar ei minţeau, căci mortul era numai prefăcut
pentru ca lor să le fie mai uşor să ceară milostenia. Arhiereul le-a dat şi
s-a rugat pentru cel mort, să i se ierte păcatele şi să fie şi el aşezat în
rândul drepţilor. Pe urmă episcopul a plecat. Dar, când mincinoşii vrură
să scoale pe cel ce se prefăcuse mort, au constatat că el zăcea cu adevărat
fără viaţă. Văzând că se adeverise minciuna lor, au alergat după omul cel
sfânt şi, căzându-i la picioare, şi-au mărturisit păcatul, arătând că din
nevoie şi sărăcie l-au săvârşit. Episcopul Iacob cel bun la suflet le-a
ascultat plângerea şi, înălţând o rugăciune caldă lui Dumnezeu, a adus
iarăşi sufletul în acel trup mort, mustrând prin aceasta mai vârtos pe cei
mincinoşi, decât dacă i-ar fi asuprit în alt fel.

                        La zece ani şi-a înviat mama
                            Sfântul Mucenic Neofit

        Fiu de părinţi binecredincioşi din Niceea Bitiniei lui Diocleţian,
Sfântul Neofit (21 Ianuarie) s-a arătat din pruncie plin de darul lui
Dumnezeu, săvârşind mai multe minuni în folosul semenilor. Când
ieşeau copiii de la şcoală, fericit, micul Neofit lua cu sine pe cei mai
săraci cu care învăţa şi le dădea hrana sa. El rămânea totdeauna flămând,
săturându-se cu dragostea şi purtarea de grijă a Mântuitorului Hristos.
Însoţea colegii de învăţătură la poarta dinspre răsărit a şcolii, unde se afla
un zid de piatră, şi acolo, după ce însemna zidul cu semnul crucii, îl
lovea cu piatra şi scotea apă, ca odinioară Moise. Dădea astfel copiilor să
bea. Aşa făcea în fiecare zi, rugându-şi colegii să nu dezvăluie părinţilor
taina aceasta. Mama sa, Florentina, care era foarte iubitoare de
Dumnezeu, a primit prin somn o vedenie care i-a descoperit minunatele
fapte ale fiului ei. După ce s-a trezit, a rugat pe Dumnezeu să-i arate mai
cu încredinţare despre Neofit. Ca răspuns a văzut zburând din cer un
porumbel alb, strălucind ca o lumină orbitoare. Porumbelul s-a aşezat pe
patul lui Neofit şi a vorbit către el cu glas omenesc: Sunt trimis de la
Mântuitorul ca să-ţi păzesc patul tău cel curat. Auzind acestea,
Florentina, de mare spaimă, a căzut la pământ şi a murit. S-a adunat
atunci o mare mulţime de oameni, mirându-se de o astfel de întâmplare.
Venind acasă Teodor, bărbatul Florentinei, şi-a găsit soţia moartă şi a
început a plânge, sfâşiindu-şi veşmintele după el de atâta durere. Atunci,
copilul Neofit s-a apropiat de tatăl său spunându-i cu glas blând: „De ce
te întristezi, tată, că maica mea nu a murit, ci doarme...“ Mergând cu
tatăl îndurerat, Neofit a luat de mână pe maica sa şi i-a zis: „Scoală-te,
maica mea, că ai dormit destul!“ Atunci Florentina, s-a sculat ca din
somn şi îmbrăţişându-şi copilul l-a sărutat. Toţi cei de faţă s-au minunat
şi au preamărit pe Dumnezeu. Mulţi au crezut şi s-au botezat, crezând în
Domnul nostru Iisus Hristos.

               „Hristos a înviat! Adevărat a înviat!“

     În perioada de timp de la Înviere şi până la Înălţare creştinii când se
întâlnesc folosesc salutul mărturisitor: „Hristos a înviat! Adevărat a
înviat!“ Uneori la salutul „Hristos a înviat!“ primesc răspunsul „Bună
ziua!“ Dar la salutul: „Hristos a înviat!“ cineva a dat răspunsul ateu
„Dar ce, L-ai văzut tu?“. Nu L-am văzut, dar cred acest lucru cu toată
fiinţa mea, cred în Înviere pentru autoritatea celor care L-au văzut înviat
şi au mărturisit: Sfinţii Apostoli, ucenicii, femeile mironosiţe, ostaşii care
au zăcut ca morţi, străpunşi de lumina Învierii, nenumăraţii mucenici
care în clipa morţii lor martirice, au avut viziunea lui Iisus cel înviat.
Nici dumneavoastră nu aţi văzut Polul Nord, dar nu vă îndoiţi de
existenţa lui, pentru autoritatea celor care v-au informat. Nu l-aţi văzut
nici pe Eminescu, Creangă, Coşbuc sau Caragiale, dar credeţi că sunt
operele lor pentru autoritatea profesorilor care vorbesc despre ei.Când
spunem „Hristos a înviat!“ sau răspundem „Adevărat a înviat!“, atunci
Hristos înviază (în mod virtual) şi în sufletele noastre de creştini.

                    Când cade sărbătoarea Sfintelor Paşti?

            Diferitele concepţii cu privire la data serbării Paştelui au dus la
serioase discuţii între adepţii anumitor practici, care uneori puteau
provoca adevărate rupturi în rândul bisericii. O primă uniformizare a
datei serbării Paştelui a încercat să introducă, pentru întreaga lume
creştină, Sinodul I Ecumenic (desfăşurat la Niceea, în anul 325, din
iniţiativa Sfântului împărat Constantin cel Mare), care a decis: „Paştele
se va serba întotdeauna Duminica. Această Duminică va fi cea
imediat următoare lunii pline de după echinocţiul de primăvară
(pentru că aşa calculau şi iudeii data Paştelui lor, de care era legată
data Paştelui creştin). Când 14 Nisan (aprilie) sau prima lună plină de
după echinocţiul de primăvara cade Duminica, Paştele va fi serbat
Duminica următoare, pentru a nu fi în acelaşi timp cu Paştele
iudeilor, dar nici înaintea acestuia“.
Sinodul de la Niceea a mai stabilit că data Paştelui din fiecare an
va fi calculată din timp, de Patriarhia din Alexandria (oraş din Egipt,
în care trăiau cei mai pricepuţi astronomi ai acelor timpuri), iar aceasta
o va comunica şi celorlalte biserici creştine.

           Cum se serbează Sfintele Paşti în România?

             În Bucovina, fetele se duc în noaptea de Înviere în clopotniţă şi
spală limba clopotului cu apă neîncepută. Cu această apă se spală pe faţă
în zorii zilei de Paşti ca să fie frumoase tot anul şi aşa cum aleargă
oamenii la Înviere când se trag clopotele la Biserică, aşa să alerge şi
feciorii la ele.
               În zona Câmpulung Moldovenesc, datina se deosebeşte prin
complexitatea simbolurilor, a credinţei în puterea miraculoasă a
rugăciunii de binecuvântare a bucatelor. În zorii zilei de Duminică,
credincioşii ies în curtea Sfintei Biserici, se aşează în formă de cerc,
purtând lumânări aprinse în mână, în aşteptarea preotului care va sfinţi şi
va binecuvânta bucatele din coşul pascal. În faţa fiecărui gospodar este
pregătit un astfel de coş, după orânduiala
strămoşilor. În coşul acoperit cu un şervet ţesut cu
model specific zonei sunt aşezate, pe o farfurie,
simbolurile bucuriei pentru tot anul: seminţe de mac
(ce vor fi aruncate în râu pentru a alunga seceta),
zahăr (ce va fi păstrat pentru a aduce belşug), sare (folosită de câte ori
vitele vor fi bolnave), făină (pentru ca rodul grâului să fie bogat), ceapă
şi usturoi (cu rol de protecţie împotriva insectelor). Deasupra acestei
farfurii se aşează pasca, şunca, brânza, ouăle roşii, dar şi ouăle
încondeiate, bani, flori, peşte afumat, sfeclă roşie cu hrean, şi prăjituri.
După sfinţirea acestui coş pascal, ritualul de Paşti se continuă în familie.
În părţile Sibiului, există obiceiul ca de Paşti să fie împodobit un
pom (un arbust) asemănător cu cel de Crăciun. Singura deosebire constă
în faptul că în locul globurilor se agaţă ouă vopsite (golite de conţinutul
lor). Pomul poate fi aşezat într-o vază frumoasă şi farmecul sărbătorii
sporeşte cu o podoabă de acest fel.
   La Călăraşi, la slujba de Înviere, credincioşii aduc în coşul pascal,
pentru binecuvântare, ouă roşii, cozonoc şi cocoşi albi. Cocoşii sunt
crescuţi anume pentru împlinirea acestei tradiţii. Ei vestesc miezul
nopţii: datina din străbuni spune că, atunci când cocoşii cântă, Hristos a
înviat! Cel mai bucuros este gospodarul al cărui cocoş cântă primul. Este
un semn că, în anul respectiv, în casa lui va fi belşug. După slujbă,
cocoşii sunt dăruiţi oamenilor săraci . Pe lângă datina coşului pascal, se
mai păstrează câteva obiceiuri deosebite: ele vestesc întâmpinarea
Paştelui cu bucurie şi dragoste pentru semeni.
În Maramureş, zona Lăpuşului se păstrează o foarte frumoasă
datină. Dimineaţa, în prima zi de Paşti, copiii (până la vârsta de 9 ani)
merg la prieteni şi la vecini să le anunţe Învierea Domnului. Gazda
dăruieşte fiecărui urător un ou roşu. La plecare, copiii mulţumesc pentru
dar şi urează gospodarilor „Sărbători fericite“. La această sărbătoare,
pragul casei trebuie trecut mai întâi de un băiat, pentru ca în acea
gospodărie să nu fie discordie tot restul anului.

         În Argeş, printre dulciurile pregătite de Sfintele Paşti se numără
covrigii cu ou (numiţi aşa pentru că în compoziţia lor se adaugă multe
ouă, 10-15 ouă la 1 kilogram de făină). Fiecare gospodar se străduieşte
să pregătească o astfel de delicatesă, care este şi simbolul belşugului.
În Banat, la micul dejun din prima zi de Paşti, se practică tradiţia
tămâierii bucatelor. Apoi, fiecare mesean primeşte vin şi pâine sfinţite.
În meniul acestei mese festive se include ciolanul de porc fiert, ouă albe
şi mâncăruri tradiţionale, după acestea se continuă masa cu friptură de
miel.
                 În Ţara Moţilor, în noaptea de Paşti se ia toaca de la Sfânta
Biserică, se duce în cimitir şi este păzită de feciori. Iar dacă nu au păzit-o
bine şi a fost furată, sunt pedepsiţi ca a doua zi să dea un ospăţ, adică
mâncăruri şi băuturi din care se înfruptă atât „hoţii“, cât şi „păgubaşii“.
Dacă aceia care au încercat să fure toaca nu au reuşit, atunci ei vor fi cei
care vor plăti ospăţul.
            Pe valea Crişului Alb, la Almăş, toată suflarea comunei se adună
în curtea Sfintei Biserici. Femeile şi fetele din localitate se gătesc în
straie de sărbătoare şi vin în curtea Bisericii unde vopsesc şi
„împestriţesc“ (încondeiază) ouă. Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

                     Vopsirea ouălor folosind culori naturale

                         O mai veche tradiţie românească, păstrată şi acum, cere
gospodinelor să vopsească ouăle folosind culori naturale. Astfel, ele fac
ouă galbene şi portocalii, fierbându-le cu coji de nucă sau foi de ceapă,
roşii - cu felii de sfeclă, castanii - cu frunze de nuc, verzui - cu spanac şi
chiar albastre - cu foi de varză roşie!

                                      Ouăle roşii şi pasca


             Unul dintre cele mai semnificative simboluri pascale sunt ouăle
roşii, a căror culoare aminteşte de sângele lui Iisus, care a curs pe cruce
pentru mântuirea omenirii. Legenda spune că, la răstignirea lui Hristos,
Fecioara Maria a pus un coş cu ouă sub cruce, ca să-i îmbuneze pe
soldaţii care Îl păzeau, iar acestea au fost înroşite de Sângele
Mântuitorului. De asemenea, gospodinele creştine coc, o singură dată pe
an, de Sfintele Paşti, pasca. Aceasta are o forma rotundă, pentru că se
crede că scutecele lui Hristos au fost rotunde. Având la mijloc o cruce,
pasca este împodobită pe margini cu aluat împletit. După tradiţie, în
familiile creştine se mănâncă în zilele de Paşti carne de miel. Mielul Îl
simbolizează chiar pe Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, care s-a jertfit
pentru păcatele lumii şi a murit pe cruce ca un miel nevinovat.

                  Alte obiceiuri de Paşti în ţările Europei

             Şi în ţările creştine europene există multe obiceiuri de Paşti.
În Anglia, se obişnuieşte ca de Paşti să se dăruiască ouă foarte mari
de ciocolată.
            În Bulgaria, pictarea ouălor este o îndeletnicire a călugăriţelor din
mănăstiri.
             În Elveţia sunt zone în care există credinţa că ouăle de Paşti sunt
făcute de cuci sau chiar de iepuraşi. De aceea, copiii pregătesc din
primele flori de primăvară câte un cuib în care acestea să fie depuse.
           În Olanda, părinţii vopsesc ouă verzi, pe care le ascund în iarbă, iar
copiii le caută.
           În Suedia se ornează ouăle cu desene hazlii şi cu versuri în rime,
care se citesc cu glas tare, înainte de a le mânca.
             În Ungaria, ouăle sunt vopsite în roşu sau galben, iar pe ele se
desenează apoi diferite motive ornamentale, cele mai întâlnite fiind cele
ce reprezintă stoguri de fân, case, fântâni cu cumpănă şi femei cu coşuri
în mâini.

             „Felicitări kitsch“ şi timbre poştale iconiţă

Alături de tradiţionalele felicitări, de Paşti, se strecoară şi „felicitări
kitsch“ aşa cum se poate constata din imaginile alăturate.

Nu prea înţelegem ce legătură este între iepuraş şi un Paşti
fericit (imaginea din dreapta) sau cum poate un iepuraş să
ne aducă tot ceea ce ne lipseşte când noi ştim că: „Toată
darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este,
pogorându-se de la tine Părintele luminilor“ (Iacov
1:17), cu alte cuvinte, toate le primim de la Bunul Dumnezeu. Felicitarea
din partea stângă, imaginea lui Hristos printre nori, nu este altceva decât
o „icoană kitsch“ şi deoarece s-a adăugat şi textul:
„Un Paşte fericit, dragii mei,
a rezultat o „felicitare
kitsch“. Timbre cu Învierea
lui Hristos sau Maica
Domnului cu Pruncul
(imaginea din partea dreaptă)
se pot vedea uneori lipite pe scrisori. După ce este citit conţinutul
scrisorii respective poate că mulţi dintre cititori le aruncă la gunoi. Odată
cu ele aruncă şi aceste iconiţe timbru şi astfel Îl mâniem pe Dumnezeu.
Să nu uităm că Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Nu vă amăgiţi,
Dumnezeu nu se lasă batjocorit; căci ceea ce va semăna omul aceea
va şi secera“ (Galateni 6:7).

                Sfintele Paşti să fie nu doar în casă, ci şi în suflet

              Cu ocazia sărbătorii Sfintelor Paşti, prin purtarea de grijă a lui
Dumnezeu, în fiecare casă, pe masă se găseşte o bucăţică mai mare sau
mai mică de carne de miel, câteva ouă roşii, prăjituri şi un pahar cu vin.
Aşa trebuie să fie şi minunat lucru este. Dar oare este de ajuns că am luat
Sfinte Paşti? Nu, nu este deajuns. Mulţi oameni consideră că dacă au luat
Sfinte Paşti sunt în rânduială. Este bine să nu confundăm Sfintele Paşti
(pâine stropită cu vin şi sfinţită) cu Sfânta
Împărtăşanie (care este chiar Trupul şi Sângele
Domnului nostru Iisus Hristos). Aşadar, este
bucurie deplină în suflete numai atunci când
creştinii au ţinut Postul Sfintelor Paşti, s-au
spovedit şi s-au împărtăşit. Numai în această stare
sufletească putem spune că Hristos înviază (în mod
virtual) şi în sufletele noastre. Pentru a dovedi că suntem adevăraţi
creştini trebuie să ne separăm de cei ce se foiesc de colo-colo prin Sfânta
Biserică sau stau de vorbă în grupuri şi să participăm cu toată evlavia la
Sfânta Liturghie în noaptea Sfintelor Paşti.

                                                  Iubiţi credincioşi,

Sfintele Paşti sau Sărbătoarea Învierii Domnului este cea mai mare
sărbătoare a creştinilor. Înfăţişându-se înaintea Sfinţilor Apostoli,
Mântuitorul ni S-a înfăţişat totodată şi nouă tuturor. Învierea Sa este
dovada vieţii veşnice şi vestirea vieţii veşnice a întregii omeniri. Prin
Învierea Sa, El a îndreptăţit nădejdea oamenilor în nemurire. Prin
învierea Sa, El a desfiinţat frica de moarte din inimile celor credincioşi.
Învierea Lui este începutul unei zile noi şi strălucite în istoria omenirii.
Învierea Lui este pacea şi tăria noastră şi învierea sufletelor noastre câtă
vreme noi suntem încă în trup. Învierea Lui alungă de la noi orice
nedumerire, apăsare ori tristeţe. Învierea Lui seamănă în sufletele noastre
liniştea, curajul şi buna voire. Învierea Lui ne îndeamnă şi ne întăreşte
spre lucrarea bună, atât trupească cât şi sufletească. Învierea Lui
luminează fiecare lucrare bună a noastră cu lumina nădejdii în
Dumnezeul Cel Viu, Care numără lucrările noastre, le măsoară şi le
păzeşte pentru ziua Înfricoşatei Judecăţi. Învierea Lui este o lumină mare
care împrăştie întunericul îndoielilor, ignoranţei şi disperării noastre
cugetând la viaţa după moarte. Creştinismul este bucurie şi pace
sufletească în Duhul Sfânt, este religia Învierii. Cuvântul de întâmpinare
al Domnului de după Înviere a fost „Bucuraţi-vă!“. După Înălţarea la
cer apostolii şi ucenicii s-au întors în Ierusalim „cu bucurie mare“. Pe
Muntele Tabor apostolii Îl rugau pe Mântuitorul să rămână acolo: „Bine
este nouă să fim aici, înveşniceşte Doamne, clipa aceasta să nu mai
coborâm în lumea mizeră!
Cultul ortodox este centrat pe Înviere. La slujba Utreniei cântăm
„Învierea lui Hristos“. În fiecare Duminică celebrăm Învierea.Viaţa nu
se încheie la mormânt. Pentru adevăratul creştin viaţa începe odată cu
moartea. Mormântul nu este un sfârşit, ci doar o staţie spre Împărăţia cea
veşnică.
Se spune că un împărat a chemat la sine pe cei mai învăţaţi
oameni din vremea sa şi le-a poruncit să adune toate
descoperirile din toate vremurile şi să le aducă la el. După 10 ani
au venit învăţaţii aceia însoţiţi de 250 de cămile pe spatele
cărora erau puse aproape 5000 de cărţi. Împăratul le-a spus :
 „Sunt prea multe cărţi, vreau să-mi aduceţi mai puţine, căci
nimeni nu are timp într-o viaţă de om să le citească pe toate“.
Învăţaţii au plecat şi s-au întors după 20 de ani cu 50 de cămile
încărcate cu cărţi. Împăratul le-a spus: „Sunt prea multe, vreau
mai puţine“. După alţi 10 ani, la împărat a venit un singur
învăţat care avea cu sine o singură carte. Împăratul l-a întrebat
pe învăţatul care mai rămăsese în viaţă: „Ei bine, şi ce scrie în
cartea aceasta?“ Învăţatul i-a spus: „Aici scrie un singur lucru:
Omul se naşte, trăieşte şi moare!“ Împăratul a spus: „Nu se
poate atât de puţin! Cum adică se naşte, trăieşte şi moare şi nici
măcar nu cunoaşte scopul vieţii sale pământeşti? Nu ştie de ce
trăieşte? Eu cred că fiecare om are o „carte a vieţii“ în care sunt
scrise absolut toate faptele lui, bune şi rele. Cu fiecare an de viaţă
care trece începe a se scrie o nouă filă din această carte“.
Răspunsul care l-ar fi mulţumit pe împărat era acesta: „Omul
trăieşte să-şi mântuiască sufletul, iar după moarte urmează
învierea“.
La slujba Utreniei se cântă în Biserică: „Învierea lui Hristos
văzând“. Nu se cântă: „Învierea lui Hristos crezând“. Aşadar, Duhul
Sfânt ne îndeamnă să zicem Învierea lui Hristos văzând, ca şi cum am
fi văzut ceea ce n-am văzut, fiindcă acum 2000 de ani a înviat Hristos şi
nici atunci nimeni nu L-a văzut când a înviat. Aşadar, Paştile este ziua
cea de bucurie a Învierii lui Hristos şi pricina a toată veselia şi dulceaţa şi
de aceea să zicem aşa: Iisuse, Cel ce nu ai oprit a se zugrăvi prea
cinstitul Tău chip, dă-ne şi nouă a avea pururea în suflete chipul
învierii Tale. Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele
noastre (Acatistul Sfintei Învieri a Domnului).
Considerat cea mai mare sărbătoare creştină, Paştile este celebrarea
Învierii lui Iisus Hristos, întemeietorul religiei creştine, născut la
Betleem, din Fecioara Maria. Botezat la 30 de ani de Sfântul Ioan
Botezătorul şi prezentat mulţimii drept Mesia, Hristos şi-a ales 12
ucenici şi, vreme de trei ani, şi-a predicat învăţătura în Galileea şi în
Iudeea. S-a întors apoi în Ierusalim, unde a trebuit să înfrunte mânia
fariseilor (cultul mozaic) şi arhiereilor, care îi contestau dumnezeirea.
Fiind trădat de Iuda, Hristos a fost adus la judecată în faţa regelui Irod, a
marilor preoţi iudei Anna şi Caiafa, a Sinedriului, în faţa procuratorului
Pilat, care L-au condamnat la moarte pentru blasfemia de a-şi fi spus Fiul
lui Dumnezeu. A fost răstignit pe vârful colinei Golgota, între doi tâlhari,
după ce şi-a cărat Crucea în spate. Înmormântat, Iisus Hristos a înviat
după trei zile şi s-a ridicat la cer după alte 40 de zile. După cuvântul
Sfântului Isidor Pelusiotul: „Dacă dorim învierea trebuie să facem
tot ce duce spre ea“.
Închinându-ne Sfintei Învieri a Mântuitorului nostru, să zicem din
tot sufletul acest tropar:
                     „Când Te-ai pogorât la moarte, Cel ce eşti Viaţa
                        cea fără de moarte, atunci iadul ai omorât cu
                     strălucirea Dumnezeirii; iar când ai înviat pe cei
                      morţi din cele de dedesubt, toate puterile cereşti
                             au strigat: Dătătorule de viaţă, Hristoase
                                       Dumnezeul nostru, slavă Ţie!“


             Slavă, cinste şi închinăciune de la toată suflarea se cuvine
           Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii
                                              vecilor. Amin!

BIBLIOGRAFIE: Biblia, E.I.B.M., Bucureşti, 2004; Ceaslov, E.I.B.M., Bucureşti, 1992;
Pr.Prof. Dr. Ene Branişte, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Editura Diecezana,
Caransebeş,2001; Anca-Maria Vacariu, Colinde, Editura Candy,1998; Protos. Nicodim Măndiţă,
Viaţa Maicii Domnului, Editura Agapis, 2002; Petre Râşcanu, Istoria românilor, 1855;
http:/www. danion vasile.ro.html/despre Crăciun; tradiţii/roîyahoo.com. mail;Cornel Dragoş,
Roxana Mihalache, Oameni care au înviat d

Lista mea de bloguri

Arhivă blog

Postări populare

DOAMNE AJUTA! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...

PAROHIA VIILE FABRIC TIMISOARA...

SAU BISERICA MEA ...CUM IMI MAI PLACE SA-I SPUN...DEOARECE E APROAPE DE CASA MEA . AM PRIMIT O CARTICICA CU ISTORIA BISERICII DE LA PREOTUL MIHAI POP , ACUM PENSIONAR...SI M-AM GANDIT SA O PUN LA MINE PE BLOGURI SA O VADA MAI MULTA LUME. E O BISERICA FOARTE FRUMOASA...CU PREOTI BUNI...SI CREDINCIOSI ADEVARATI. VA INVITAM LA NOI LA BISERICA , MAI ALES VARA , LA ALTARUL DE VARA..CURTEA E PLINA DE CREDINCIOSI , .E ATAT DE FRUMOS , SI DUMNEZEU E MEREU INTRE NOI...

















VA PUN SI EU CATEVA POZE FACUTE CU TELEFONUL MOBIL...

























"Celui sarac ii lipsesc multe,celui lacom ii lipsesc toate."(Seneca)

Google+ Followers

Sfintirea drumului crucii

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...