Se spune că, odată, călătorea pe mare un om cu o corabie. Dar nu a pornit el bine corabia, că s-a şi pornit o furtună năprasnică.
Speriat, omul a început a se ruga aşa lui Dumnezeu: ,,Doamne, ştii că datorită păcatelor mele s-a pornit furtuna aceasta, dar Te rog să o opreşti pentru că soţia mea este rău bolnavă, copiii sunt încă mici şi nu are cine să le poarte de grijă!”, iar Domnul, ascultându-i rugăciunea, a oprit furtuna.
Peste cinci ani de zile, acelaşi om călătorea pe mare, tot cu o corabie, şi iar s-a pornit furtuna, insă una şi mai mare ca cea de cu cinci ani în urmă.
Omul înspăimântat iar s-a rugat lui Dumnezeu zicând: ,,Doamne ştiu că şi furtuna aceasta s-a pornit tot pentru păcatele mele, dar Te rog să o opreşti fiindcă cei care sunt pe corabie cu mine, sunt nevinovaţi!”, iar Dumnezeu din cer atunci i-a răspuns: ,,O, dacă ai ştii câte perechi de opinci am rupt ca să vă adun pe toţi la un loc!...”.
Aşadar, lucru plăcut a fost lui Dumnezeu smerenia corăbierului, socotindu-se pe el vinovat şi pe ceilalţi nevinovaţi.
Am mai putea spune şi aşa: ,,O, dacă am ştii noi câte perechi de opinci nu rupe Dumnezeu ca să ne adune în fiecare Duminică în Sfânta Sa Biserică, la Sfânta Liturghie, la Spovedanie şi Împărtăşanie, la rugăciune şi celelalte fapte bune, I-am mulţumi şi L-am slăvi neîncetat.
