Despre daruri

“Nu daţi decât puţin, când daţi din ce-i al vostru. Numai dând din voi înşivă, daţi cu adevărat. Pentru că, spuneţi-mi, ce-s averile voastre decât nişte lucruri pe care le păstraţi cu străşnicie, crezând că mâine veţi avea nevoie de ele? Şi ce este frica de sărăcie, dacă nu sărăcia însăşi? Iar groaza de sete, în preajma fântânilor pline, nu-i oare setea cea mai nestinsă?
Sunt unii care dau puţin din belşugul pe care îl au şi aceasta pentru a li se recunoaşte dărnicia, însă acea dorinţă ascunsă umileşte darul făcut. Sunt, apoi, alţii care, puţin având, dau totul. Aceştia cred în viaţă şi în mărinimia vieţii, iar sacul lor niciodată nu-i gol. Ei sunt cei ce dau cu bucurie, iar bucuria le este răsplata cea mare. Dar sunt şi din cei ce dau cu durere şi doar durerea rămâne botezul acestora.
În sfârşit, sunt cei ce dau fără a simţi nici durere, nici bucurie, necunoscându-şi virtuţile. Ei sunt asemenea mirtului din vale, care îşi răspândeşte parfumul în spaţiu. Prin mâinile unor asemenea făpturi vorbeşte Dumnezeu şi dindărătul ochilor acestora El surâde Pământului.
E bine să dai când ţi se cere, dar şi mai bine fără să ţi se ceară, din înţelegere. Iar pentru cei dornici să dea, a-i căuta pe necăjiţi este o bucurie mai mare decât darul însuşi. Fiindcă, se află, oare, vreun lucru pe care să ţi-l refuzi? O, desigur, tot ceea ce îţi aparţine va fi dăruit într-o zi. Deci, dă acum, în anotimpul dărniciei tale, iar nu în cel al moştenitorilor tăi. Deseori spuneţi: „Am să dau, dar numai acelora care merită.” Pomii din livezile voastre nu spun, însă, astfel şi nici turmele din imaşuri. Ele dau ca să poată trăi, fiindcă a păstra înseamnă a pieri. Desigur, cel care-şi merită zilele şi nopţile, merită totul şi din partea voastră. Iar cel care a meritat să bea din oceanul vieţii, are tot dreptul să-şi umple cupa şi din micul vostru pârâu.
Luaţi aminte ca mai întâi voi să meritaţi a fi dăruitorul şi instrumentul dărniciei pentru că, într-adevăr, viaţa e cea care dă viaţă, în timp ce voi, care vă socotiţi binefăcători, nu sunteţi decât martorii acesteia. Iar voi care primiţi – şi cu toţii primiţi! – nu vă luaţi povara vreunei recunoştinţe spre a nu vă pune de bunăvoie un jug vouă şi celor ce dăruie. Înălţaţi-vă, mai degrabă, cu cel care dă, primindu-i darurile ca pe nişte aripi, fiindcă a ţine prea mult seama de datoriile voastre, înseamnă a vă îndoi de generozitatea dăruitorului, care are pământul mărinimos drept mamă şi a cărui tată însuşi Creatorul este.”

Kahlil Gibran – Profetul

Lumânările se aprind cu lacrimi

“Lumânările se aprind cu lacrimi”, şoptea bunica, seara, îngenuncheată la icoană.
Bunica mirosea a busuioc, ca şi icoana.
“Şi cum se sting?” întrebam eu, neînţelegând de ce e nevoie de lacrimi ca să aprinzi o lumânare.
“Nu se sting, doar câteodată, când vine vântul cel smintit”
“De unde vine vântul cel smintit?”
Bunica nu răspundea; tăcea, îngândurată, cu o uşoară cută pe frunte, privind atent lumânarea.
“De unde vine vântul cel smintit?” insistam eu.
“E taină” şi mâna bunicii se odihnea o clipă, uşoară ca un zbor, pe fruntea mea: “e taina vântului, aşa cum sunt şi multe alte taine, taina adâncă a verdelui, a copacilor visând să fie păsări, a păsărilor obosite dorindu-şi rădăcini, taina lacrimilor care menţin lumânarea aprinsă, a necunoscuţilor care suntem noi”. Ofta uşor bunica, aplecându-se mai adânc în faţa icoanelor.
Azi e rândul meu să aprind lumânarea cu lacrimi; şi ca atunci, vine năpraznic vântul cel smintit - pe care-l cunosc atât de bine - şi încearcă să stingă lumânarea; dar flacăra se înalţă, dreaptă şi neclătinată, arcuindu-se lin ca şoldul de fecioară.
Şi taina, tainele, povestea, se desfăşoară lin, ca glasul bunicii de demult, busuiocul miroase a icoană, amintirea rememorează ceara curată, şi lumânarea arde drept, pe când în cele patru puncte cardinale meşterii tâmplari cioplesc Crucea!

Vederea pacatelor

"Sa presupunem ca au intrat intr-o casa mare, cu multe lucruri, unelte, vase, doi oameni: unul cu vederea buna, iar altul bolnav de ochi. Cel ce nu poate vedea totul va spune ca in casa nu sunt decat dulapuri, paturi, scaune, mese si altele pe care le-a identificat nu atat cu ochii, cat pipaindu-le. Dimpotriva, cel cu ochi sanatosi vede chiar si cele mai ascunse lucruri si spune ca in acea casa sunt multe si nenumarate alte lucruri mici. Acestea, daca ar fi stranse gramada, ar egala sau ar intrece prin multimea lor pe cele putine, pe care le pipaie cel cu vederea slaba. Asa sunt sfintii, care sunt, ca sa zic asa, vazatori. Ei, avand cea mai mare dorinta de desavarsire, chiar pe acelea pe care ochii intunecati ai mintii noastre nu le vad, le surprind in ei repede si le osandesc foarte aspru. Cei ce nu si-au patat constiinta cu nici cel mai mic pacat, tot asa cum se vede bine un neg pe o piele alba ca zapada, se socotesc plini de multe pete [...]. Dimpotriva, cei care isi acopera ochii inimii lor cu vesmantul gros al patimilor si, potrivit cuvantului Mantuitorului, "vad fara sa vada si aud fara sa auda si sa inteleaga" (Mt. 13, 13) abia daca vad in adancul inimii lor pacatele mari si aducatoare de moarte; cum ar putea ei sa vada cum se strecoara gandurile vinovate sau acele porniri ascunse si necurate ale desfranarii, care atata mintea prin usoare si viclene ispite. Ei nu pot sa-si priveasca cu vedere limpede robia sufletului lor". (Sfantul Ioan Casian)

Eliberarea omului de duhurile rele

Predica Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul României, la Duminica a V-a după Rusalii (Vindecarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei):

'În vremea aceea, trecând Iisus dincolo, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizaţi care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Şi iată, au început să strige şi să zică: Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând. Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoţi afară, lasă-ne să intrăm în turma de porci. Atunci El le-a zis: Duceţi-vă! Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi, iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă. Iar păzitorii au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizaţii. Şi, iată, toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor. Şi, intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa.' Matei 8, 28-34; 9, 1

Evanghelia Duminicii a V-a după Rusalii ne spune în puţine cuvinte modul în care Mântuitorul Iisus Hristos îşi arată iubirea Sa milostivă faţă de oamenii care sunt chinuiţi de demoni.

În Evanghelia de astăzi se arată că omul stăpânit de duhurile rele se înstrăinează de Dumnezeu, de semeni şi de el însuşi. Locuirea în morminte era simbolul faptului că aceşti oameni îndrăciţi se aflau într-un fel de moarte spirituală. Au căzut din starea de comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii, s-au însingurat şi s-au înstrăinat. Însingurarea şi înstrăinarea exprimă o existenţă chinuită, o existenţă diminuată, o existenţă la limita vieţii umane. Omul posedat de demoni nu mai este o persoană liberă. Facultăţile sale mintale şi simţirile sale sufleteşti sunt folosite de demon. Nu mai sunt folosite de omul propriu-zis. Omul posedat este înstrăinat de el însuşi. Nu mai este el subiectul acţiunilor sale, nu mai este el însuşi subiectul gândirii sale, al vorbirii sale şi al mişcării trupului său. Sufletul şi trupul său sunt folosite de către duhurile necurate ca instrumente de a face lucruri rele.

Însă, într-un sens mai larg, oamenii chinuiţi de demoni nu sunt numai cei posedaţi de aceştia asemenea demonizaţilor din Evanghelie, ci şi oamenii stăpâniţi de păcate şi patimi egoiste ca înstrăinare de Dumnezeu şi de semeni. Adică oamenii care ascultă mai mult de 'sfatul diavolului' şi de slujitorii lui, se despart de Dumnezeu Cel milostiv, deoarece folosesc în mod rău, egoist, libertatea lor, trăind în păcate şi mai ales în indiferenţă faţă de suferinţa celor din jurul lor şi faţă de milostivirea lui Dumnezeu, care trebuie arătată oamenilor prin lucrarea noastră milostivă, prin faptele milosteniei, ale bunătăţii. Deci, omul se apropie de existenţa demonică sau diavolească prin lipsa de iubire faţă de oameni şi, asemenea celor doi demonizaţi din Evanghelia de astăzi, devin înfricoşători pentru semeni prin răutatea pe care o manifestă în relaţiile lor cu aceştia. 'Când deci sufletul, supunându-se patimilor, predă virtutea deprinderii păcătoase, respinge împărăţia lui Dumnezeu şi trece sub stăpânirea aducătoare de stricăciune a diavolului' (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia rom., Vol. II, p. 188).

                                     Lupta cu duhurile rele începe odată cu Sfântul Botez

Înţelegem, aşadar, că viaţa creştină înseamnă şi o luptă cu duhurile rele. Încă de la Botez, avem un program duhovnicesc, acela al lepădării de satana şi de toţi slujitorii lui şi al unirii cu Hristos. Acest program arată că în viaţa creştină există o luptă între Duhul lui Hristos, primit la Botez, şi duhurile rele care-l ispitesc pe om şi-l îndeamnă să săvârşească răul. În Biserica noastră, prima dintre rugăciunile începătoare este rugăciunea 'Împărate ceresc' adresată Duhului Sfânt. Cerem ca Duhul lui Dumnezeu să locuiască în noi şi să ne dăruiască putere ca să luptăm împotriva duhurilor celor rele nevăzute, care invidiază pe omul smerit şi iubitor de Dumnezeu şi caută să-l împiedice în urcuşul său spiritual spre sfinţenie, astfel încât 'lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri' (Efeseni 6, 12).

'Diavolul este şi duşman şi răzbunător al lui Dumnezeu. Este duşman, când din ură faţă de El îşi dă aparenţa unei iubiri pierzătoare faţă de noi, oamenii, îndemnându-ne prin patimile de bunăvoie ale plăcerii să alegem în locul bunurilor veşnice lucrurile vremelnice. Prin aceasta furându-ne apoi toată dorirea sufletului, ne desface cu totul de la dragostea de Dumnezeu, făcându-ne duşmani cu voia ai Făcătorului' (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia rom., Vol. III, p. 124).

Păcatul şi consecinţa sa, moartea (cf. Romani 6, 23), sunt realităţile cele mai contrare firii omeneşti, care este creată după chipul lui Dumnezeu Cel sfânt şi veşnic viu. Sfânta Scriptură consideră păcatul ca fiind o perturbare sau o dezordine a creaţiei şi un obstacol permanent în participarea omului la viaţa şi fericirea veşnică a lui Dumnezeu.

Păcatul primilor oameni s-a manifestat ca neascultare faţă de Dumnezeu şi rupere a comuniunii de iubire faţă de El. Îndemnul la păcat însă a venit din partea 'şarpelui', prin care a lucrat diavolul (Înţelepciunea lui Solomon 2, 24; Ioan 8, 44; I Ioan 3, 8; Apocalipsa 12, 9).

Demonii caută să-i piardă pe oameni, adică să-i despartă de Dumnezeu prin tot felul de păcate săvârşite cu gândul, cu vorba, cu fapta. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că 'diavolul face toate eforturile sale pentru a ne ispiti, el ne încearcă de aproape şi ne întinde din toate părţile piedici şi curse pentru ca să ne piardă. Trebuie deci să priveghem şi să-i închidem porţile; dacă el află cea mai mică intrare, imediat o face şi mai mare, şi, puţin câte puţin, el va face să treacă toate forţele lui. Dacă avem ceva virtute pentru mântuire, să nu-l lăsăm să se apropie nici în cele mai mici lucruri, pentru a ne scăpa şi în cele mai mari. Va fi în sfârşit de-o extremă nebunie, ştiind cât este el de veghetor şi atent pentru a pierde sufletul nostru, de a nu fi la fel de veghetori şi a pune o grijă egală pentru mântuirea noastră' (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia XXIII, 1).

Dacă demonii caută să-i piardă pe oameni prin păcate, îngerii lui Dumnezeu, mai ales îngerul de la botez, îndeamnă pe oameni să le pară rău de păcate, să se întoarcă la Dumnezeu, să pună început bun vieţii lor. De aceea, viaţa creştinului este o permanentă luptă duhovnicească, o lepădare de satana şi o unire cu Hristos, după cum se spune în slujba Tainei Sfântului Botez.

              Demonii se tem de smerenie şi de prezenţa Duhului Sfânt din omul smerit

Vedem în Sfintele Evanghelii că Mântuitorul Iisus Hristos nu vindecă doar pe unii oameni care sufereau de boli ale trupului sau pe alţii care erau posedaţi de duhuri necurate, ci, prin prezenţa Sa iubitoare şi prin cuvântul Său mântuitor, vindecă şi patimile păcătoase ale unor oameni, ca lucrare a duhurilor rele în sufletele lor.

Astfel, Hristos-Domnul vindecă sufletul cel iubitor de argint al vameşului Zaheu: 'Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că şi el este fiul lui Avraam. Fiindcă Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut' (Luca 19, 9).

În casa fariseului Simon, Hristos vindecă pe femeia păcătoasă, care a spălat cu lacrimi picioarele Lui şi le-a şters cu părul capului ei, zicându-i: 'Iertate îţi sunt păcatele… Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace' (Luca 7, 48 şi 50). Iar odată cu iertarea femeii, Mântuitorul vindecă şi sufletul lui Simon fariseul, care judeca în sinea lui pe Iisus şi osândea pe femeia păcătoasă.

De asemenea, vindecă de patima ei păcătoasă pe femeia prinsă în adulter, pe care fariseii voiau să o ucidă cu pietre. Iisus i se adresează prin cuvintele: 'Mergi, de acum să nu mai păcătuieşti' (Ioan 8, 11).

Din aceste câteva exemple putem înţelege că, pentru ridicarea din robia patimilor, omul căzut are nevoie de harul iubirii milostive a lui Hristos, Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre.

Aşadar, omul singur nu poate lupta împotriva patimilor şi a duhurilor necurate care îl chinuiesc din invidie şi din ură faţă de el, ci este nevoie ca omul să fie în stare de comuniune vie cu Dumnezeu prin rugăciune şi prin post. De ce? Pentru că demonii nu se tem nici de cuvinte frumoase, nici de cuvinte aspre sau autoritare, ci se tem de smerenie, deoarece ei sunt mândri, dar mai ales se tem de prezenţa Duhului Sfânt în om, întrucât numai Duhul Cel Sfânt şi Bun poate alunga duhurile necurate şi rele din oameni.

Numai prin rugăciune şi post pot fi alungaţi demonii, pentru că ei se tem numai de prezenţa lui Dumnezeu în om. Adică, numai de harul Sfântului Duh prezent în om se tem demonii înşelători şi chinuitori de oameni.

Demonii îi fac pe oameni să sufere în primul rând prin faptul că oamenii demonizaţi sau posedaţi nu mai sunt ei înşişi în gândirea, simţirea, voinţa şi lucrarea lor proprie, ci facultăţile sufletului lor se află sub stăpânirea demonilor, iar în al doilea rând, pentru că demonii pun viaţa oamenilor în primejdie de moarte trupească şi sufletească. Din invidie şi din ură, ei caută să umilească şi să desfigureze fiinţa umană creată după chipul lui Dumnezeu şi chemată la asemănarea cu El, la sfinţenie. Deci, din invidie şi din ură faţă de oameni, demonii născocesc tot felul de ispite, pun stăpânire asupra oamenilor şi îi chinuiesc. Dar de unde această ură şi invidie a demonilor faţă de oameni? Ne spune Sfântul Vasile cel Mare: '… fiind vasul întregii răutăţi, el (satana) a primit şi boala pizmei şi a invidiat cinstirea noastră. Căci nu a suportat viaţa noastră fără supărări în rai. De aceea amăgind prin vicleşuguri şi meşteşuguri pe om şi dorinţa ce acesta o avea de a se asemăna cu Dumnezeu, şi folosindu-se de ea spre înşelarea lui, i-a arătat pomul şi i-a făgăduit că va deveni asemenea cu Dumnezeu prin mâncarea din acela. Nu a fost creat ca duşman al nostru, ci a devenit duşman al nostru din pizmă. Căci văzându-se pe sine aruncat dintre îngeri, n-a suportat să vadă pe cel pământesc înălţându-se la treapta îngerilor prin înaintare'.1 Lupta lui împotriva noastră durează apoi continuu. 'Căci nimic nu-i atât de dulce duhurilor vrăjmaşe decât să rostogolească pe omul invidiat, cinstit cu chipul dumnezeiesc, până la o astfel de stare de batjocură'.2 Dar Dumnezeu a făcut şi din această luptă a diavolului un prilej pentru noi de a ne întări în bine, cu ajutorul harului dumnezeiesc.3

Iată, aşadar, de ce este necesar să înmulţim şi să cultivăm rugăciunea noastră, ca ea să devină, dintr-o rugăciune adesea formală şi superficială, o rugăciune fierbinte şi stăruitoare, care încălzeşte inima, luminează mintea şi pacifică simţirile. De asemenea, trebuie să postim mai ales hrănindu-ne în primul rând cu prezenţa iubitoare a lui Hristos prin citirea Sfintei Scripturi, a Scrierilor şi Vieţilor Sfinţilor, prin împărtăşirea cu Sfintele Taine şi prin săvârşirea faptelor bune.

Lupta duhovnicească de izbăvire de sub puterea duhurilor rele se realizează prin post şi rugăciune

Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să ne îmbrăcăm în Iisus Hristos, iar grija pentru trup să nu o facem spre pofte (cf. Romani 13, 12-14), adică să devenim interiori lui Hristos în aşa fel, încât viaţa noastră să fie luminată de viaţa lui Hristos. Apostolul nu spune să nu mâncăm deloc, ci spune doar ca grija pentru trup să nu o facem spre pofte. Altfel spus, postul semnifică o renunţare la ceea ce este îmbuibare, la ceea ce este exces, la acele elemente care ne îngreuiază fizic şi duhovniceşte, care nu ne predispun la rugăciune, ci mai mult la comoditate. În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că 'atunci când afectele naturale sunt satisfăcute peste trebuinţă, sunt calea pe care vine diavolul în suflet', dar 'când sunt satisfăcute potrivit cu trebuinţa sunt calea pe care acela (diavolul) e nevoit să se întoarcă în ţara lui' (Răspuns către Talasie 49). Deci, 'puterile răului îşi ascund lucrările în sânul afectelor naturale, pentru ca biciuindu-le pe acestea să le facă a se transforma din pricina necesităţilor firii în afecte contrare firii'. Aşadar, postul este o alegere, un discernământ al valorilor spirituale. Preferăm lucrurile spirituale celor materiale, hrănim mai mult sufletul decât trupul, îl hrănim mai mult duhovniceşte cu rugăciunea intensă, cu citirea Scripturii, cu citirea din vieţile sfinţilor şi cu dialoguri duhovniceşti, dar mai ales cu participarea la sfintele slujbe ale Bisericii, cu ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, cu îmbogăţirea sufletului nostru prin cântare, prin milostenie şi prin toată fapta cea bună.

De asemenea, fără rugăciune, expresie desăvârşită a iubirii de Dumnezeu, nu ne putem izbăvi de patimi şi nici nu putem ieşi de sub influenţa duhurilor celor rele. Rugăciunea este o armă, adică un izvor de putere spirituală împotriva ispitelor şi împotriva uitării de Dumnezeu, care este începutul păcatului ca înstrăinare de Dumnezeu.

Însă postul şi rugăciunea trebuie să aibă ca temelie dreapta credinţă. Dreapta credinţă este mărturisirea dumnezeirii lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi de asemenea ea este vedere duhovnicească sau mod de cunoaştere şi trăire a realităţilor netrecătoare, a vieţii din Împărăţia lui Dumnezeu.

În multele vindecări pe care le-a săvârşit, Mântuitorul Iisus Hristos cere credinţă de la oameni când îi tămăduieşte, pentru că nu voieşte să săvârşească vindecări spectaculoase, magice, fără participarea omului la lucrarea harului Său divin. Mântuitorul cere credinţă vie şi oamenilor din jurul celui suferind, pentru că El voieşte ca la vindecările pe care le săvârşeşte din iubire milostivă pentru însănătoşirea bolnavilor, cei ce se află în jurul bolnavilor să nu fie pasivi, ci receptivi, să nu fie spectatori, ci rugători, având credinţă puternică şi iubire milostivă faţă de cei care se află în suferinţă şi caută vindecarea.

Deci, cele mai bune arme pentru izgonirea patimilor demonice din sufletul omului sunt lucrarea faptelor luminoase şi virtutea, ştiind că 'aşa cum liliecii nu iubesc soarele şi lumina, ci le socotesc duşmani, iubind, însă, noaptea şi întunericul, tot aşa şi demonii, împreună cu aceia pe care-i poartă în rătăcire, iubesc viclenia şi toate nelegiuirile, socotindu-le potrivite cu firea lor, iar duşmanii lor sunt virtutea şi lucrările luminii. Când acestea strălucesc, celelalte se întunecă, încât cel ce-şi petrece viaţa în virtute nu mai are trebuinţă a se nevoi, de vreme ce e de ajuns să apară virtutea şi toată răutatea va dispărea şi se va desfiinţa' (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Isaia, cap. II, în vol. Diavolul şi magia, p. 58).

Înţelegem că Evanghelia Duminicii a V-a după Rusalii este o Evanghelie a vindecării şi o Evanghelie a înţelepciunii lui Dumnezeu. Evanghelie a vindecării, pentru că Mântuitorul Iisus Hristos a vindecat doi oameni îndrăciţi, stăpâniţi de duhuri rele sau necurate, precum şi pe locuitorii cetăţii Gadarei de duhul lăcomiei, de prea multă lăcomie după cele materiale şi de uitare a vieţii spirituale sau a vieţii duhovniceşti. Este însă şi o Evanghelie a înţelepciunii lui Dumnezeu Care uneori nu pedepseşte direct omul, ci îl privează, îl lipseşte de lucruri din jur pentru ca să-şi aducă aminte că toate cele din jurul său sunt trecătoare şi că netrecător este numai harul lui Dumnezeu care se dobândeşte prin credinţa în Iisus Hristos, prin rugăciune, prin împărtăşirea cu Sfintele Taine şi prin săvârşirea faptelor bune.

Însă Dumnezeu nu îngăduie niciodată ca omul să fie ispitit peste puterea lui şi fără un scop anume. Astfel, 'trebuie ca Însuşi Dumnezeu să îngăduie, precum singur ştie, în grija Lui de lume şi în iubirea de oameni, diavolului să aducă, prin slujitorii lui, diferite pedepse asupra noastră pentru păcatele săvârşite. Aceasta se arată limpede în istoria lui Iov, unde se spune că diavolul n-a putut să se apropie de Iov fără îngăduirea lui Dumnezeu' (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia rom., Vol. III, p. 124).

Iată de ce Evanghelia ne îndeamnă la mai multă credinţă în Hristos. Deci, dacă suntem uniţi cu Hristos, duhurile rele nu au putere asupra creştinului. Dacă un creştin se roagă dimineaţa, la prânz şi seara şi foarte adesea spune 'Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!', duhurile rele nu au putere asupra celui care este plin de harul iubirii lui Hristos. Dacă săvârşim fapte bune, dacă mergem la biserică, dacă ne împărtăşim mai des cu Sfintele Taine, ne întărim duhovniceşte şi putem lupta împotriva duhurilor necurate, spre slava Preasfintei Treimi, bucuria îngerilor din ceruri şi mântuirea noastră. Amin.

                                 (Informaţii preluate din Ziarul Lumina din data de 5 iulie 2012)

SARANTOCUL

Un om sărac şi bătrân, fără rude şi fără casă, avea permisiunea de la preot să doarmă noaptea în tinda bisericii. El se învelea cum putea cu o pătură ruptă şi murdară şi dormea acolo în frig, singurul avantaj fiind că nu s-ar fi udat dacă Dumnezeu ar fi dat ploaie. El nu deranja pe nimeni, nu vorbea şi nici nu cerşea, dar cu toate astea mai multe femei din zonă nu-l sufereau spunând că este murdar şi că cine ştie ce microbi poartă în hainele lui murdare. Găsiră aceste femei un pretext şi se duseră apoi la părinte să discute. Ele spuseră că nu pot dimineaţa să se apuce de curăţenie în tinda bisericii, fiindcă sărăntocul stă acolo întins şi slujitorul lui Dumnezeu le făcu pe plac şi îi spuse bătrânului să plece, fiindcă deranjează. Acesta a plecat fără să cârtească, iar femeile erau bucuroase că se făcuse în biserică ceea ce ele voiau.

După ce au ieşit într-o seară de la vecernie intrară în vorbă cu jandarmul care patrula prin târg după cum îi era misiunea. Acesta le întrebă:

-  Dar unde este bătrânul care dormea în tinda bisericii?

O femeie îşi ascuţi glasul şi rosti cu mândrie.

- Un’ să fie? La treburile lui! L-am izgonit din tinda bisericii…Ce acolo e loc de dormit?

- Păi rău aţi făcut! rosti jandarmul.

- Păi de ce să facem rău, că ne-a dat voie părintele! rostiră ele răspicat.

- Ei ştiţi că eu mai am şi ronduri de noapte! Şi de multe ori l-am surprins pe bătrân făcând lucruri dumnezeieşti.

- Eiiiii, cum să facă lucruri dumnezeieşti zdrenţărosul acela!?

- Ei, aflaţi creştinelor acestea, că sunt lucruri pe care nici părintele nu le ştie. Sărăntocul din tinda bisericii, sau zdrenţărosul cum îi ziceţi voi, a apărat odată biserica de hoţi şi prădători sărind la ei cu bâta. Altă dată i-a dat lumânări unei femei care avea soţul muribund. Femeia neştiind ce să facă, fiind miezul nopţii şi soţul ei aproape să-şi dea sufletul, a venit aici la biserică ca să găsească o lumânare şi sărăntocul a ajutat-o. Şi altădată văzând că vasul cu agheasmă are o gaură prin care se scurgea apa sfinţită de Bobotează s-a pus să repare vasul, căci altfel toată apa sfinţită ar fi curs pe jos şi s-ar fi făcut mare păcat…

- Şi de ce nu ne-ai spus astea din timp? Căci noi n-am ştiut că omul are faptele astea bune, spuseră femeile.

- Bătrânul m-a rugat frumos să tăinuiesc acestea, fiindcă fapta bună se face într-ascuns, nu se trâmbiţează. Voi ştiţi că el nu vorbea, dar mi-a spus într-o seară acestea: ,,Mai repede mă odihnesc, faţă de păcatele mele când sunt înghiontit, jignit sau izgonit, decât atunci când mă laudă lumea. Rogu-te fii bun şi nu spune cuiva că aş fi făcut ceva bun, lasă-mă astfel să mă odihnesc!”.

Auzind acestea femeilor le-a părut rău că au izgonit săracul şi au plecat apoi care încotro să-l caute. Şi se spune că încă mai caută şi astăzi, fiindcă nu l-au mai găsit.

Povestea privighetorii

Acum mult timp, in China traia un imparat al carui palat era cel mai frumos din lume, fiind construit in intregime din portelan delicat. In jurul palatului erau gradini imense splendide, pline cu plante si flori rare. In spatele lor, o padure mare de pini strajuia drumul pana la mare. In aceasta padure de pini traia o micuta privighetoare.

Privighetoarea canta atat de frumos, incat oricine o auzea cantand, nu mai putea sa uite vreodata cantecul ei.

Pescarii sarmani care-si aruncau plasele in mare toata ziua, se opreau din munca, atunci cand auzeau privighetoarea cantand. “Ce frumos canta!” ziceau ei, uitand de problemele lor si ascultand muzica dulce.

Calatori multi care veneau din tari indepartate, ca sa vada regatul imparatului, admirau delicatul palat de portelan si gradinile minunate, dar cand auzeau cantecul privighetorii, toti spuneau: “Acesta e cel mai frumos din toate frumusetile de aici!”

Scriitori si poeti au scris carti in care laudau frumusetea palatului imparatului si a gradinilor lui. Dar ei laudau privighetoarea, mai mult chiar decat aceste frumuseti. Aceste carti ajungeau peste tot in lume iar, intr-o zi, imparatul insusi a deschis o carte. “Ce minunat!” zise el, “Aceasta carte spune ca, dintre toate lucrurile minunate din regatul meu, cantecul privighetorii e cel mai frumos! Dar unde este aceasta privighetoare, de ce eu n-am auzit-o niciodata cantand?”

Imparatul si-a adunat toti ministrii si curtenii si i-a intrebat despre privighetoare. Dar niciunul dintre ei nu auzisera pasarea, nici macar doamnele de onoare, bucatarii sau ceilalti servitori.

In sfarsit, unul din ajutorii de bucatari a exclamat:”Aaa, privighetoarea, o stiu foarte bine! In fiecare seara merg in vizita la batrana mea mama, care locuieste pe malul marii. Cand ajung in padure sunt intotdeauna obosit, dar atunci aud cantecul privighetorii, care e atat de dulce incat imi dau lacrimile.” Asa incat omul, impreuna cu alti curteni si doamne de onoare, au plecat spre padure sa caute privighetoarea.

Au mers ei ce-au mers si au ajuns la o pajiste unde o vacuta a inceput sa mugeasca. “Aceasta trebuie sa fie privighetoarea! O, dar am mai auzit sunetul asta inainte.”, zice un curtean. “Ah, nu”, a spus ajutorul de bucatar “aceasta e doar o vacuta; mai avem putin de mers, pana sa ajungem la privighetoare.”

Curand, ei au trecut pe langa un iaz, unde cateva broaste oracaiau de zor. “Ce dragut”, zice un alt curtean “vocile lor seamana cu clinchetul clopotelor de la biserica!”. Ajutorul de bucatar a inceput sa rada si a zis: “Dar nu-i privighetoarea, insa o vom gasi curand.”

Au mai mers putin si, in sfarsit, ajutorul de bucatar a zis: “Iata privighetoarea!” si a aratat catre o pasare micuta, gri, cocotata pe o creanga deasupra capetelor lor.

“Ce incolora este, nu ne-am fi imaginat niciodata ca privighetoarea e o pasare atat de stearsa!”, au zis doamnele de la curte. Atunci privighetoarea a inceput sa cante, iar trilurile ei dulci au umplut padurea. “Ah, ce minunat!” au soptit doamnele de onoare.

“Da, intr-adevar” au zis toti curtenii “Cantecul ei seamana cu clinchetul unor clopotei de cristal!”. Dupa aceasta, ei s-au adresat privighetorii: “Buna ziua, privighetoare, am venit sa te rugam sa canti pentru imparatul nostru.”

“Trebuie sa merg acum?”, a intrebat privighetoarea.

“Nu chiar acum, poti veni in seara asta la palat, sa canti pentru imparat.” a zis unul din curteni.

“Cantecele mele suna cel mai bine in padure, insa daca imparatul doreste, voi veni asta seara la palat.”

In acea seara, palatul imparatului era impodobit cu lanterne colorate si decorat cu ghirlande aurii si argintii, in onoarea pasarii. In sala tronului, intreaga curte statea in jurul imparatului, imbracati toti in cele mai frumoase vesminte. Langa tronul imparatului era asezata o stinghie de aur, pe care sa stea privighetoarea.

In sfarsit, micuta pasare gri a intrat in zbor pe fereastra deschisa. S-a asezat pe stinghie si a inceput sa cante.

Cantecul ei era ca o zi insorita de primavara si cumva, i-a atins pe toti cei care ascultau. Imparatul chiar s-a aplecat catre ea sa asculte mai bine, lacrimile au inceput sa-i curga si se rostogoleau pe obraji. Cand privighetoarea a terminat, imparatul a zis ca niciodata n-a auzit ceva mai frumos. El i-a oferit privighetorii lantul sau de aur, dar aceasta a refuzat si a zis ca lacrimile pe care le zarise in ochii lui ii erau o recompensa suficienta.

Apoi privighetoarea a mai cantat un cantec, chiar mai frumos decat primul, dupa care a zburat inapoi in padure. Toti cei de la curte au cazut de acord ca a fost cea mai frumoasa seara si nimeni nu mai vorbea despre altceva, decat despre cantecul privighetorii. Cateva dintre doamnele de la curte au incercat sa imite trilurile privighetorii, dar fara succes.

Imparatul a anuntat ca privighetoarea va avea un loc la curte, ii va oferi o colivie din aur si 12 servitori care sa aiba grija de ea. Asa ca, privighetoarea a inceput sa cante la curte, in fiecare seara si toti erau vrajiti de cantecele ei.

Intr-o zi, imparatul a primit in dar o cutie mare, de la imparatul Japoniei. Pe aceasta cutie scria cu litere de aur: Privighetoarea. “Trebuie sa fie o alta carte despre minunata noastra pasare”, a gandit imparatul, in timp ce deschidea cutia. In schimb, in cutie a gasit o privighetoare facuta din aur si pietre pretioase. Cand aceasta pasare a fost atinsa, a inceput sa cante la fel ca si privighetoarea adevarata, ba chiar a inceput sa-si infoaie coada si aripile in ritmul muzicii.

“Ce frumoasa este!”, au exclamat toti curtenii. “Va canta in duet cu privighetoarea adevarata”. Asa incat cele doua pasari au inceput sa cante impreuna, dar pasarea artificiala putea sa cante un singur cantec iar si iar, in timp ce, privighetoarea adevarata canta altfel, de fiecare data. “Ce draguta si ritmata muzica canta aceasta privighetoare!”, a spus maestrul de ceremonii al curtii, iar curtenii au fost de acord ca noua privighetoare sa cante singura de atunci inainte, cu atat mai mult cu cat era si mult mai frumoasa decat cea reala.

Imparatul insa a cerut sa mai asculte si privighetoarea adevarata, macar o data, insa aceasta disparuse pe fereasta deschisa si se intorsese la casa ei din padure. “Ce pasare nerecunoscatoare!”, au zis curtenii. “Dar nu-i nimic, avem cea mai buna privighetoare, chiar aici.” au completat ei.

Dupa aceasta intamplare, adevarata privighetoare a fost izgonita din regat, iar privighetoarea din aur si pietre pretioase i-a luat locul in colivia de aur, cantand in fiecare seara.

A trecut un an, privighetoarea de aur canta in fiecare seara, toti curtenii ii cunosteau cantecul pe dinafara. Intr-o seara, imparatul a deschis colivia de aur, ca de obicei, dar in loc sa cante, pasarea scotea un sunet strident. Privighetoarea de aur se stricase!

Imparatul i-a chemat pe toti mesterii din regat sa examineze pasarea si s-o faca sa cante din nou. Insa toti mesterii i-au spus ca pot s-o repare, dar ea nu va mai putea sa cante in fiecare seara, ci numai o data pe an. Aceasta stire i-a intristat pe toti curtenii, dar s-au impacat cu gandul.

Au trecut astfel alti cinci ani si o gripa cumplita s-a abatut asupra regatului. Imparatul insusi s-a imbolnavit foarte grav si chiar a cazut pe patul de moarte. Curtenii care-l iubeau mult erau foarte tristi, dar din pacate nu mai era nimic de facut pentru a-l salva.

Imparatul zacea in patul sau, era atat de palid si fara vlaga, incat toti se asteptau sa moara in orice moment. Chiar incepusera cu totii sa-l considere deja mort si aduceau osanale succesorului la tron.

In tot acest timp, imparatul zacea singur in dormitorul lui superb, zacea in patul lui de aur, cu colivia privighetorii aurite alaturi. Abia mai putea respira, ca si cum o grautate ii apasa pieptul. A deschis ochii si a vazut Moartea stand langa patul sau, cu coroana lui de aur pe cap. Iar in jurul sau auzea diverse voci, unele amenintatoare si crude.

“Macar de-as putea asculta putina muzica, sa nu mai aud vocile astea chinuitoare…” a mormait imparatul. S-a intors catre privighetoarea de aur de langa el si a zis: “Canta pentru mine, te rog”. Dar pasarea de aur ramanea tacuta.

Camera parea atat de tacuta si rece…, o muzica dulce a intrat prin fereastra deschisa. Era privighetoarea adevarata, care auzise de boala imparatului si venise sa-i cante. Privighetoarea a cantat despre primavara, cand mugurii se transforma in frunze verzi si bobocii florilor se deschid.

Imparatul a simtit cum sangele incepe sa-i curga prin vene, culorile i-au aparut in obrajii palizi, in timp ce asculta trilurile privighetorii. Chiar si vocile auzite inainte si chipul mortii, toate au disparut.

Privighetoarea canta tot mai frumos, iar imparatul s-a simtit din nou puternic si a intrebat-o: “Cum as putea vreodata sa-ti multumesc? Te-am izgonit din regatul meu si totusi, tu ai venit sa-mi salvezi viata. Cere-mi orice si vei avea!”

“Vreau doar sa ma lasi sa cant in fiecare seara la fereastra ta. Prin cantecul meu vei afla tot ce se intampla in regatul tau, si bune si rele, dar sa nu lasi pe nimeni sa afle ca o micuta pasare iti sopteste toate acestea.”

“Foarte bine”, a zis imparatul.

A doua zi, la rasaritul soarelui, cand toti servitorii se asteptau sa-l gaseasca pe imparat zacand mort in pat, acesta a aparut in sala tronului, spunandu-le tuturor: “Buna dimineata!”

Poveste de: Hans Christian Andersen

CUM PREDICA UN ORB DIN NASTERE

Un orb cerşea într-un colţ de stradă. Mai mulţi trecători începură a-l compătimi că nu vedea lumea şi lumina.
– O, nu mă compătimiţi pe mine, răspunse orbul, voi sunteţi mai de compătimit decât mine!
– Cum aşa? întrebară trecătorii miraţi, strângându-se grămadă în jurul lui.
– Apoi, dragii mei, începu orbul, eu ascult ce vorbesc cei care trec pe lângă mine şi aud vorbe ca acestea: „Uite ce frumoasă-i aceea şi aceea!… Uite, tu, soro, ce urâtă-i aceea şi aceea, parcă-i mama pădurii!… Uite cât de rău îi stă pălăria!… Uite la nerodul acela şi acela!… Uite la neroada aceea şi aceea!…Uite pe acela şi acela cum mi-l scoate Iuda în drum!“. Şi aşa mai departe, ascult eu despre ce văd oamenii cu ochii lor. Auzind aceste vorbe mă înfior şi mă întreb: oare pentru asta le-a dat Bunul Dumnezeu vederea ochilor? Oare o astfel de vedere nu-i ea o orbie sufletească mai grozavă decât orbia mea cea trupească?
Voi sunteţi, dragii mei, mai de compătimit decât mine, pentru că voi vă mânjiţi şi vă murdăriţi neîncetat ochii cu fel de fel de privelişti păcătoase, pe când eu îmi păstrez vederea ochilor curată până în clipa în care Îl voi vedea pe Scumpul meu Mântuitor. Eu nu văd nimic până în clipa în care Îl voi vedea pe Domnul. Eu îmi cruţ vederea pentru El.
Trecătorii rămaseră ruşinaţi. Orbul le-a spus un adevăr usturător; un adevăr ce trebuie să usture şi pe mulţi, mulţi dintre creştinii de azi care îşi murdăresc ochii cu fel de fel de privelişti păcătoase.

Părintele Iosif Trifa – Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an.