joi, 20 octombrie 2011

Bolnavul si puterea rugaciunii


"Sunt bolnav, si nu merg la biserica. Ma doare ficatul, si prefer sa stau sa ma relaxez uitandu-ma la televizor. Nu am stare sa ma rog, imi e mai bine sa stau asa, asteptand sa ma vindece Dumnezeu. Ca­no­nul o sa mi-l fac dupa ce o sa ma simt din nou bine."

"Sunt din ce in ce mai bolnav, dar cu ajutorul lui Dumnezeu reusesc sa ma duc la biserica. Imi e tare rau, dar cand ma rog simt o liniste si o pace binecuvantata. Ma straduiesc sa imi fac canonul in fiecare zi. Multa putere imi da rugaciunea..."

"Sunt bolnav, ma doare capul groaznic, dar imi pun nadejde mare in puterea rugaciunii. Ma rog pana nu mai rezist, pana simt ca imi plezneste ca­pul. Termin repede canonul pe care mi l-a dat du­hov­nicul, dupa care zic vreme de cateva ore ruga­ciu­nea mintii. Si, desi doctorul si duhovnicul mi-au zis sa dezleg postul, eu nu ma las influentat de pa­re­rile lor. Ba chiar postesc cat pot..."

Vreau sa iti scriu cateva idei despre canonul de ru­gaciune al bolnavului. Motivul pentru care fac asta este ca am constatat cu tristete ca unii bolnavi rastalmacesc cuvintele Sfintilor Parinti privitoare la aceasta problema. Rastalmacind invatatura patristica despre boala isi fac rau singuri. Celor care o rastalmacesc in cunostinta de cauza nu am ce sa le scriu. De altfel, cred ca acestia nici nu s-ar osteni sa citeasca ceva care le-ar contrazice pozitia in care se complac.
Stiu insa ca exista si oameni care inteleg gresit anumite invataturi ale Sfintilor Parinti nu din rea vointa, ci pur si simplu pentru ca li s-au parut atat de simple si de clare incat nu au considerat ca mai este nevoie de lamuriri suplimentare.

"Rugaciunea este ajutorul cel mai tare al bolii" - Sfantul Isaac Sirul [8; 72].
Poate un credincios sa conteste o astfel de afir­ma­tie? Da. Si pentru a arata in ce mod o poate face, voi reproduce un citat din invatatura Sfantului Ti­hon de Zadonsk "Ce rugaciune ii trebuie bolnavului? Multumire si suspinare". Acestea inlocuiesc orice nevointa. Deci, fiti senina!" [21; 32-33].

Stiu ca oamenii care merg la biserica de multa vreme nu gasesc nici o contradictie intre cuvantul Sfantului Isaac Sirul si cel ale Sfantului Tihon. Dar ceilalti? "Ori rugaciunea e ajutor al bolii, ori boala tine loc rugaciunii, nu? Ce sa intelegem?" Cateva citate din sfaturile Sfantului Teofan Za­vo­ratul ne ajuta sa ne lamurim:
"Bolile tin loc de canon. Rabdati cu seninatate: ele sunt pentru Dumnezeu ca sapunul pentru spalatorese. La biserica, fiind bolnava, nu sunteti indato­ra­ta sa mergeti. Strigati acasa mai des catre Dum­ne­zeu! Daca nu faceti ceea ce nu va sta in putere, asta nu inseamna ca sunteti pentru Dumnezeu ca un copil vitreg" [21; 35].

"Nu puteti merge la biserica din pricina bolii, asa incat ati ramas la pravila de chilie. Impliniti-o dupa putere. Sa stiti ca pravila este de trebuinta din pricina neputintei noastre, nu pentru rugaciunea in sine, care se poate face si fara pravila... Stati cu gan­dul la Liturghie - nu ca un savarsitor, ci ca unul ce e de fata (prin mutarea cu gandul) la Liturghia savarsita de altul" [21; 33].

"Ce mare lucru ca trebuie sa stati in chilie, ca nu mergeti la biserica (nu din lenevie, ci din boala)? Cand va rugati, va faceti de fiecare data biserica lui Dumnezeu (II Cor. 6, 16), fiindca Dumnezeu este pretutindeni" [21; 33].

Trebuie totusi sa observam modul in care cei slabi in credinta pot rastalmaci cuvintele Sfantului Teofan. Inainte de aceasta insa voi preciza ca po­zi­tia Sfantului Teofan nu este deloc originala, ci este o pozitie care se regaseste in dintre scrierile sau cu­vintele Sfintilor Parinti. Nu are rost sa aduc multe dovezi in acest sens. Consider ca este de ajuns sa re­produc un singur citat, al Sfantului Ioan din Ga­za, citat in care intalnim aceeasi invatatura duhov­ni­ceasca: "Despre psalmodie sau liturghie, nu te ne­caji. Caci nu ti le cere Domnul odata ce esti bol­nav. Cel ce ia aminte la sine isi pricinuieste el in­susi suferinta nevointei pentru Domnul si pentru man­tuirea sa... Dar tu ai suferinta bolii in locul su­fe­rintei nevointei. In privinta bolii, nu te descuraja, caci nu te va parasi Domnul, ci o va folosi cum sin­gur El stie spre folosul tau, ca sa nu suferi peste putere" [22; 116].

Intelesul unor astfel de cuvinte pare foarte clar si pentru cei intariti in credinta si pentru cei care le rastalmacesc fara voie. Celor dintai explicarea lor le poate parea inutila, si greseala pozitiei celorlalti li se pare evidenta. Totusi, nadajduiesc ca primii vor intelege rostul pentru care scriu randurile de fata.

Scrisoarea mea incepe cu trei afirmatii care nu seamana intre ele. Cea de-a treia afirmatie ii apar­tine unei persoane care da dovada de ravna exage­ra­ta, de ravna care e fiica a mandriei. Parintele Se­ra­fim Rose, urmand predaniei Sfintilor Parinti, atragea atentia asupra faptului ca cel care pacatuieste din ravna exagerata se afla intr-o pozitie mai periculoasa decat cel care pacatuieste pentru ca iubeste pacatul. Ravnitorul este inselat de diavol si se incapataneaza sa ramana in inselarea sa, fiind convins ca toti ceilalti vor sa il rupa de sfintenie. Pe cand pacatosul, intr-un moment de pocainta, poate intelege caderea in care se afla si se poate ridica din cadere. (Sa nu se inteleaga insa ca cei care cad in pacate de-a dreapta, din pricina ravnei fara masura, sunt pierduti. Chiar daca le este greu sa isi inte­lea­ga greseala, nu sunt predestinati la iad.)

Oamenii care se regasesc in cea de-a treia afir­matie sunt lipsiti de masura. Tot parintele Serafim atragea atentia asupra faptului ca cei care ajung la o astfel de pozitie extremista sunt mai ales cei proas­pat convertiti la Ortodoxie (parintele vorbea chiar despre sindromul convertitului nebun: diavolul, va­zand cum un suflet vrea sa ii scape din gheare, il in­druma pe drumul pacatelor de-a dreapta, drum care nu de putine ori se termina la spitalele de psihiatrie.) In momentul in care se imbolnavesc, astfel de convertiti sunt ispititi sa refuze sprijinul medicului, sa refuze sa ia medicamente pe motiv ca se trateaza prin rugaciune, ...
"Sunt bolnav, ma doare capul groaznic, dar imi pun nadejde mare in puterea rugaciunii. Ma rog pana nu mai rezist, pana simt ca imi plezneste ca­pul. Termin repede canonul pe care mi l-a dat du­hov­nicul, dupa care zic vreme de cateva ore ruga­ciu­nea mintii. Si, desi doctorul si duhovnicul mi-au zis sa dezleg postul, eu nu ma las influentat de pa­re­rile lor. Ba chiar postesc cat pot..."

Despre cei care se regasesc in aceasta a treia afir­matie nu vreau sa spun decat ca prin postul exa­ge­rat isi distrug trupul - si aceasta este o alta forma de sinucidere, iar prin faptul ca se forteaza sa se roage mai mult decat le sta in putere isi vatama mintea: astfel, de la boala trupeasca pot ajunge la boli sufletesti, mult mai greu de vindecat. Am auzit de astfel de cazuri, am auzit de oameni care dupa ce au ajuns la spitalul de psihiatrie au regretat amar­nic ca au calcat cuvantul duhovnicului si s-au zbatut sa cucereasca culmile sfinteniei in cateva zile. Urcusul lor a fost superficial, si a lasat rani foarte urate. Nu scriu foarte mult despre aceasta afir­matie pentru simplul motiv ca nu are foarte multi partizani. (Si bine ca nu are mai multi...) Ar fi nepotrivit sa tratez la fel de amplu trei pozitii care nu au segmente egale de simpatizanti.

Prima pozitie ii apartine unei persoane care, ci­tind cuvinte ca cele ale Sfantului Teofan, a conside­rat ca boala este o cruce privilegiata si a renuntat la rugaciune: "Sunt bolnav, si nu merg la biserica. Ma doare ficatul, si prefer sa stau sa ma relaxez uitandu-ma la televizor. Nu am stare sa ma rog, imi e mai bine sa stau asa, asteptand sa ma vindece Dumnezeu. Ca­no­­nul o sa mi-l fac dupa ce o sa ma simt din nou bine."

Sa analizam putin aceasta pozitie. Cum e omul bolnav? Aceasta intrebare nu o putem pune asa cum am intreba care sunt caracteristicile ursului polar. Ursul il stim din carti sau din emisiuni de te­le­viziune. Pe cand boala am trait-o cu toti, mai mult sau mai putin, pe propria piele.
De obicei, bolnavul este un om mai plictisit, ne­multumit de faptul ca suferinta ii rastoarna anumite planuri. Este un om mai irascibil. Un om care pana ce nu isi recapata sanatatea are o stare generala proasta. Un astfel de om cauta ca sanatatea sa ii vina cat mai repede, sa ii pice din cer. De parca Dum­nezeu ar fi vinovat de faptul ca i-a trimis boala, din ratiuni superioare, si omul asteapta ca tot El sa ii aduca sanatatea. Ca si cum boala ar fi o intamplare nefericita, ca si cum nu si-ar avea sens. Cuvintele Sfantul Teofan - "boala tine loc de ca­non..." - ii merg la inima. Cum sa se mai roage cand este plictisit, cand este nervos, cand este obo­sit? Cum sa se roage cand deznadejdea i-a patruns in suflet?

Nu este nevoie de prea multe cuvinte ca sa se in­te­leaga faptul ca nici aceasta pozitie nu este buna. Si totusi, ce voi face, il voi contrazice pe Sfantul Te­ofan Zavoratul si pe cei de-un cuget cu el? De­par­te de mine gandul acesta.

Nu il voi contrazice pe Sfantul Teofan, ci voi in­cerca sa lamuresc cuvintele sale, si astfel se va vadi faptul ca prima pozitie nu se regaseste in aceste cuvinte decat la o privire superficiala. Intai de toate trebuie precizat cui anume i se adreseaza Sfantul Teofan: unei persoane intarite in credinta, unei per­soane care intelege viata crestina ca pe o lupta pen­tru mantuire. Precizarea aceasta este foarte importanta. Pentru a explica de ce, fac o paranteza: daca un baschetbalist are piciorul rupt, antrenorul ii va spune sa faca tot posibilul pentru ca piciorul sa i se refaca in cel mai scurt timp. Daca ii cunoaste ravna, nu ii spune: "Fa toate celelalte exercitii, ca sa nu iti pierzi conditia fizica..." Antrenorul stie ca spor­ti­vul nu va lasa timpul sa treaca degeaba. De ce? Pentru ca pentru orice sportiv timpul inseamna enorm. Si, daca iubeste sportul cu pasiune, daca sportul e viata lui, sportivul nu isi va cruta puterile. Scriu asta din experienta. Am facut baschet la Dinamo, si am ajuns chiar ca la unele meciuri sa fiu ca­pitan al echipei de Juniori 3. Dar de baschet m-am apucat pe vremea cand aveam mana dreapta (eu sunt stangaci) in curs de refacere dupa o parali­zie careia doctorii nu ii mai vedeau vindecarea. Ma antrenam cu greu, mana ma durea, dar nu aveam ce face. Vroiam sa fiu cel mai bun. Si asta presupunea efort si rabdare. Vecinii care ma vedeau facand exer­citii la bara din fata blocului nu isi imaginau ca mana mea se va reface complet. Dar, dupa mult efort, s-a refacut.
Daca un sportiv aflat la inceputul drumului si isi rupe piciorul, antrenorul ii va spune cu lux de ama­nunte tot ce trebuie sa faca pentru a folosi timpul la maxim.

As compara sportivul al carui picior e rupt cu bol­navul care primeste de la duhovnic sfaturi pri­mi­toare la canon: pe cel care se afla la inceputul vie­tuirii sale crestine, duhovnicul il va sfatui cu gri­ja sa se roage cat ii sta in putere, ii va vorbi despre marele folos al rugaciunii... Pe sportivul avansat antrenorul nu il va sfatui sa isi inmulteasca efor­tu­rile, ci il va sfatui sa aiba masura, il va sfatui sa nu exagereze cu exercitiile, pentru a nu-si ingreuna re­fa­cerea. Tot asa, pe crestinul sporit in vietuirea du­hov­niceasca parintele nu il va sufoca prin vreun ca­non foarte greu, ci va cauta sa ii tempereze ravna.

Iata ce scrie tot Sfantul Teofan: "Alt folos este si acela ca, daca ati fi fost sanatoasa, daca v-ati fi ho­tarat sa va dati osteneala pentru mantuirea dum­nea­voastra, ati fi fost nevoita sa tineti posturi aspre, sa faceti privegheri, rugaciuni lungi, sa stati la sluj­be­le bisericesti de obste si inca alte lucruri anevoioase sa intreprindeti. Acum insa, in loc de toate acestea, vi se cere rabdarea sanatatii subrede. Rabdati deci, si de nimic nu va tulburati. Atata doar: sa tineti su­fletul in starea cuviincioasa. Partea duhovniceasca va e intreaga. Ca atare, cu ea trebuie sa slujiti lui Dumnezeu intru toata deplinatatea" [21; 22].

Ce vedem? Ca viata crestina este pentru omul sa­natos o viata de mare nevointa. De fapt viata cres­­tina este o cruce. Prin boala crestinul nu se in­talneste in mod brusc cu crucea, ci doar - pentru o vreme - inlocuieste o cruce cu alta, care poate fi mai grea. Poate ca ar fi bine sa iti mai reproduc un ultim citat din Sfantul Teofan, care va nuanta ideea pe care incerc sa ti-o prezint: "Nu e nimic ca nu faceti toate mataniile dupa pra­vila. Puteti sa nu treceti aceasta in lista de pa­ca­te, ci curatiti ceea ce ati trecut deja. Impliniti pravila facand rugaciunea lui Iisus in tacere. Totodata, daca puteti face matanii, faceti cate puteti; de nu, stati in picioare. Daca nu puteti sta in picioare, se­deti; daca nu puteti sedea, stati intinsa. Atata doar: nu incetati a fi cu mintea impreuna cu Domnul" [21; 29].

Nu tine boala loc de canon? Atunci de ce Sfan­tul Teofan nu ii spune sa renunte sa mai faca ma­ta­nii? De ce incearca doar sa o consoleze ca nu e un pacat ca nu face toate mataniile dupa pravila? Cine citeste cu atentie aceste cuvinte ale Sfantului Teofan intelege ca nu exista nici cea mai mica con­tradictie intre ceea ce pareau a fi cele doua puncte de vedere ale sfintilor Bisericii privitoare la ruga­ciu­nea bolnavului.

Am precizat ca nu era vorba de doua puncte de ve­dere, ci de aceeasi invatatura prezentata insa unor oameni aflati pe trepte duhovnicesti diferite. Prin faptul ca duhovnicul nu da acelasi canon unui copil de zece ani, unui om de treizeci de ani si unui batran de optzeci nu trebuie sa se inteleaga ca exis­ta trei invataturi diferite despre spovedanie. (De altfel, nici doctorul nu le prescrie copiilor medicamentele pe care le prescrie adultilor.)

Este foarte important ca atunci cand citim carti duhovnicesti sa fim foarte atenti la toate elementele prezentate in text, nu sa izolam in mod sectar vre­u­nul dintre ele si sa ne laudam ca ne-am insusit cine stie ce invatatura inalta despre mantuire. Daca vom incerca sa plinim masura de post pe care un parinte din Pateric o randuia ucenicilor sai riscam sa ne pier­dem si mantuirea, si mintile. (Am spus ca nu vreau sa fac prea multe referiri la ravna exagerata, asa ca nu mai dau detalii). Am incercat sa scot in evi­denta faptul ca este foarte important sa luam amin­te la faptul ca nu putem considera sfaturi date la un moment dat unei persoane anume ca fiind re­pre­zentative pentru intreaga invatatura a Bisericii pri­vitoare la un anumit subiect.

(Ca o intarire a celor prezentate mai sus: spu­nand ca rugaciunea care ii trebuie bolnavului este multumirea si suspinarea, Sfantul Tihon nu a re­co­mandat bolnavilor sa renunte la rugaciune - desi cru­cea bolii este grea, ea nu tine locul rugaciunii. Numai la o citire superficiala se poate intelege asa. De fapt, bolnavul care suspina nu poate sa nu car­teas­ca daca nu primeste putere de la Dumnezeu prin rugaciune. Ca suspinarea sa nu izgoneasca mul­tumirea este nevoie de rugaciune. Fara rugaciu­ne, bolnavul nu poate cunoaste linistea. Sfantul Ti­hon incerca sa explice ca nu este bine ca bolnavul sa caute o pravila de rugaciune foarte aspra, boala in­sasi fiind un canon. Dar acest canon, chiar daca in unele situatii face imposibila prezenta la slujbele Bisericii, nu exclude rugaciunea.)

Intrucat am aratat erorile primei si celei de-a tre­ia pozitii prezentate la inceputul acestei scrisori, pa­rasim taramul polemicii pentru a incerca sa aducem cateva completari si explicatii privitoare la cea de-a doua pozitie, care ii apartine unei persoane intarite in credinta si care da dovada de dreapta so­coteala: "Sunt din ce in ce mai bolnav, dar cu aju­to­rul lui Dumnezeu reusesc sa ma duc la biserica. Imi e tare rau, dar cand ma rog simt o liniste si o pace binecuvantata. Ma straduiesc sa imi fac canonul in fiecare zi. Multa putere imi da rugaciunea..."

Sunt constient ca foarte putini oameni au o astfel de atitudine in fata bolii. De ce? Pentru ca foarte putini oameni au o atitudine crestina fata de lume atunci cand sunt sanatosi. Cine nu vrea sa traiasca o viata crestina cand este sanatos nu duce o viata cres­tina atunci cand se afla pe patul de boala. Este ade­varat ca unii se pocaiesc atunci cand ajung in su­ferinta, dar totusi ei constituie cazuri deosebite care nu se pot generaliza. Daca in spitale pocainta ar fi un fenomen de masa, problema s-ar putea pune altfel. Dar, pe masura ce credinta este in­lo­cui­ta de apostazie, scade proportional si numarul celor pentru care suferinta este inteleasa ca o chemare la pocainta...

Ma vad pus in urmatoarea dilema: cititorilor care duc o viata crestina nu am ce sfaturi privitoare la rugaciunea la vreme de boala sa le dau, pentru ca ei stiu - poate mai bine decat mine - ce au de facut. Cei care au devenit interesati de tema rugaciunii abia cand au ajuns pe patul de boala nu stiu ce sa le spun mai intai. Asta pentru ca sunt foarte multe in­va­taturi despre rugaciune, prezentate in ama­nun­time de catre sfintii Bisericii si parintii contemporani, care le-ar fi de mare folos. Imi este foarte greu sa sintetizez in cateva fraze o invatatura prezentata in numeroase volume de mare pret. Si nu e locul aici nici macar sa rezum invatatura Sfintilor Parinti despre rugaciune. De aceea ii indemn pe cei interesati de aceasta tema sa citeasca chiar textele sfin­ti­lor sau ale cuviosilor parinti din vremurile noastre. Aceste texte sunt pline de putere, sunt pline de hra­na cu care se poate hrani orice suflet flamand.
Eu voi prezenta doar cateva idei, poate nu cele mai importante, dar cele care mie imi sunt clare si pe care le consider de folos.

Ce canon de rugaciune trebuie sa faca bol­na­vul? Cunoaste Biserica un canon standard care sa poata fi spus de orice bolnav Singurul canon universal, daca putem vorbi de asa ceva, este cel pe care l-a pomenit Sfantul Teo­fan: "Sa tineti sufletul in starea cuviincioasa. Partea duhovniceasca va e intreaga. Ca atare, cu ea trebuie sa slujiti lui Dumnezeu intru toata deplinatatea."

Inainte de orice altceva, acest lucru trebuie sa ii fie clar bolnavului: ca daca puterile fizice i-au sla­bit, totusi mintea ii este intreaga (nu ma refer la cei cu boli psihice). Si lupta cu patimile este o lupta foarte grea, dar i se cere fiecarui crestin - deci si bol­navului. Lupta de pazire a mintii in vreme de boala, cand deznadejdea si intristarea vor sa puna stapanire pe inima, este deci absolut necesara pen­tru oricine vrea sa se mantuiasca.
Cat priveste canonul de rugaciune primit de la du­hovnic, as putea repeta cateva sfaturi pe care le-am auzit la randul meu: in primul rand crestinul trebuie sa inteleaga canonul nu ca pe o pedeapsa pentru pacatele sale, ci ca pe un leac potrivit cu boala pe care o are. Cu cat sufletul s-a murdarit mai tare prin pacate, cu atat boala se vindeca mai greu, si este nevoie de un tratament mai dur. Cand ranile sunt adanci, tamaduirea dureaza mai mult. Cres­ti­nul trebuie sa priveasca la canonul pe care il are nu ca la un dusman, ci ca la un prieten. Chiar daca de multe ori este ispitit sa faca orice altceva in locul canonului, crestinul trebuie sa stie ca fara vindecarea sufletului nu va vedea Imparatia Cerurilor.

Daca este incercat de o boala usoara, care nu ii in­greuneaza rugaciunea, bolnavul nu are nici un motiv sa nu isi faca in fiecare zi canonul.
Daca boala este grea, si savarsirea canonului este peste puterile bolnavului, acesta trebuie sa faca atat cat ii sta in putinta. De exemplu, daca un cres­tin care a primit canon sa faca in fiecare zi Pa­ra­cli­sul Maicii Domnului si un numar de matanii isi rupe piciorul, este de la sine inteles ca nu va putea face mataniile. Dar nu are nici un motiv sa renunte la Paraclis.
Daca poate lua legatura cu duhovnicul sau (ori fata catre fata, ori telefonic sau prin scris), bolnavul ii poate spune acestuia ca boala il impiedica sa faca o parte din canon (sau, in cazuri mai grele, chiar tot ca­nonul). Duhovnicul poate randui scurtarea ca­no­nului sau schimbarea acestuia in functie de capacitatea bolnavului de a-l implini.

Sunt si situatii in care un crestin, atunci cand ajun­ge grav bolnav, primeste de la parintele sau un canon mult mai greu decat avea de obicei (cand se afla in preajma unei operatii, ori cand se afla in si­tua­tii li­mi­ta in care este nevoie de mai multa rugaciune...).
Daca nu poate lua legatura cu parintele sau du­hov­nic, bolnavul poate cere sfatul unui alt preot. Nu se pune problema ca acesta va dezlega ce a le­gat celalalt duhovnic, ci, pana ce bolnavul va putea ajunge la parintele sau, se va putea folosi de sfa­turile unui alt slujitor al altarului (despre exceptiile de la aceasta situatie nu voi vorbi aici).

In cazul in care bolnavul nu poate lua legatura cu duhovnicul sau sau cu vreun alt preot, situatia lui este delicata prin faptul ca se afla in fata unui alt examen (of, si cate examene ne ofera viata...): el trebuie sa fie de o sinceritate maxima cu el insusi - sa se gandeasca bine daca poate sau nu sa faca ca­no­nul, sau cat anume poate sa faca din canon.

Parintele Paisie Aghioritul spune ca "trebuie ca fie­care sa-si incerce rezistenta sa si astfel sa ia aminte. Mai ales atunci cand omul este la o varsta ina­intata, este trebuinta de mai multa atentie, pen­tru ca unei masini vechi, daca va alerga cu aceeasi viteza cu care alerga atunci cand era noua, ii vor sari si rotile si carburatorul... In perioada in care ma durea mijlocul, nu puteam rosti rugaciunea lui Iisus stand in picioare. Cand am vazut ca situatia s-a imbunatatit putin, m-am ridicat si am inceput sa fac rugaciunea in picioare si metanii, dar a inceput sa ma doara din nou. M-am asezat putin. Apoi mi-am spus: "Hai sa mai incerc". Dar din nou a inceput sa ma doara. Dupa aceea nu am mai continuat, dar eram impacat cu constiinta" [13; 234-235].
Silirea fortata poate avea urmari negative (am mai scris doar despre asta). Dar sa luam aminte la faptul ca parintele nu s-a lenevit sa se ridice la ru­gaciune. Ci a facut tot ce i-a stat in putinta. Dar, in cele din urma, biruit de neputinta trupeasca, a re­nun­tat sa se mai roage stand in picioare. Ce e im­portant? Ca avea constiinta impacata.

E greu sa avem constiinta impacata si cand sun­tem sanatosi, dar cand suntem bolnavi. Totusi, prin con­sti­inta ne vorbeste Dumnezeu. Si daca, atunci cand suntem bolnavi, incercam sa sufocam glasul con­­stiintei lepadand rugaciunea din comoditate, ne le­­pa­dam prin aceasta si de Domnul rugaciunii, de Dum­ne­zeul Caruia ar fi trebuit sa Ii aducem rugaciuni.

Nu se afla in aceasta situatie cei ale caror dureri sunt mucenicesti, cei care sunt cu adevarat rastigniti de durerile bolii. Rabdarea lor este cea mai cu­rata rugaciune. Dar nu multi bolnavi se afla intr-o situatie atat de grava. Ba chiar unii nu cunosc deloc astfel de dureri ingrozitoare, chiar daca bolile ii incearca ani indelungati.

Vreau sa mai scriu un lucru care mi se pare im­portant: este bine ca oricine vrea sa biruiasca starea de plictiseala, de tristete sau chiar de deznadejde care il poate cuprinde atunci cand vrea sa se apuce de canon sa incerce sa goneasca aceasta stare. Pa­rintii duhovnicesti recomanda intr-o astfel de si­tua­tie o anumita pregatire pentru canon: ea poate con­sta ori in citirea unui capitol din Noul Testament sau a unui fragment dintr-o carte duhovniceasca, ori rostirea unei rugaciuni pe care crestinul o face cu mai multa tragere de inima. Rostirea mecanica a canonului nu este de folos ("Si ce sa fac atunci, sa nu imi fac canonul deloc?" Nu, este mai bine sa fie facut canonul, chiar si mecanic, decat sa se renunte la el. Numai ca este si mai bine ca in timpul rugaciunii crestinul sa ia aminte la cuvintele pe care le rosteste. Chiar daca ii e greu, totusi acest efort ii aduce cununa.) Dumnezeu nu ne vrea niste pa­pa­gali care sa repete formule mantuitoare, ci vrea sa in­telegem ca suntem fiii Sai si ca trebuie sa ne adresam Parintelui nostru in asa fel incat rugaciu­nea sa fie nu numai o rugaciune a gurii, ci sa fie o rugaciune in care mintea si inima se deschid lu­cra­rii harului dumnezeiesc.

De cand m-am apucat sa iti scriu aceasta scri­soa­re mi-am pus intrebarea daca e bine sa iti spun ceva despre asa numita rugaciune a lui Iisus. Este bine ca despre ea sa scrie cei care sunt sporiti pe calea practicarii ei. Eu nu indraznesc sa iti scriu aproape nimic despre ea. Iti voi reproduce doar un citat din cartea Pelerinul rus, una dintre cele mai frumoase si mai miscatoare carti ortodoxe. Poate ca ai citit-o deja, poate nu. Dar citatul pe care il voi re­da aici este bine sa ramana bine intiparit in mintea fiecarui crestin, si cu atat mai mult in cea a bol­na­vu­lui care, stand pe patul de boala, are mai mult timp la dispozitie pentru a se ocupa cu aceasta ru­ga­ciune. (Pentru cine nu stie, rugaciunea lui Iisus este formata din cuvintele Doamne, Iisuse Hris­toa­se, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pa­ca­to­sul... Pe treptele inalte ale rugaciunii, aceasta de­vine neincetata si in urma rugaciunii mintea co­boa­ra in inima; parintii duhovnicesti invata ca mirenii nu trebuie sa caute treptele inalte ale rugaciunii, ci trebuie sa rosteasca rugaciunea cu gura, pana ce mintea le va fi curatita. Sarirea etapelor este fatala, ducand la nebunie si la ratacire.)

"Roaga-te oricum, insa mereu, si nu te nelinisti de nimic, fii vesel si linistit cu duhul, caci rugaciu­nea va randui toate si te va intelepti. °ine minte pu­te­rea rugaciunii despre care vorbesc Sfintii Ioan Gura de Aur si Marcu Ascetul; cel dintai spune ca "ru­gaciunea, chiar atunci cand este facuta de noi, care suntem plini de pacate, ne curata numaide­cat...". Iar al doilea vorbeste astfel: "Ca sa ne ru­gam intr-un fel oarecare, sta in puterea noastra; dar ca sa te rogi curat este un dar de sus!".
Prin urmare, jertfeste lui Dumnezeu ceea ce iti sta in putere; adu-I la inceput drept jertfa macar cantitatea, adica un numar cat mai mare de ruga­ciuni, si puterea lui Dumnezeu se va revarsa in ne­pu­tinta ta. Rugaciunea va deveni o deprindere si, fa­candu-se una cu firea, va ajunge o rugaciune cu­ra­ta, luminoasa, inflacarata, asa cum se cuvine. (...)

Iata, rugaciunea e totul! Ea ne este data ca un mij­loc atotcuprinzator spre mantuirea si desa­var­sirea sufletului... Dar cu indicarea rugaciunii este aici strans unita si conditia ei: "Neincetat va ru­gati!", asa cum porunceste cuvantul Domnului. Ca urmare, rugaciunea isi va arata toata puterea ei lu­cra­toare si roadele doar atunci cand va fi rostita des, neincetat. Repetarea deasa a rugaciunii tine fara nici o indoiala de vointa noastra libera, pe cata vreme osardia, desavarsirea, ca si curatenia ruga­ciu­nii sunt un dar de sus" [33; 196-197].
Cred ca este bine sa iti scriu totusi un sfat pe care l-am primit de la un parinte care a murit destul de tanar si care inainte de a muri a stat o vreme in spital. El ii sfatuia pe bolnavi sa rosteasca rugaciu­nea lui Iisus cu gura cat mai mult: "Cand sunteti sa­na­tosi, aveti de alergat in multe parti. Va este greu sa prindeti momente atat de linistite ca cele din spi­tal. Incercati sa goniti singuratatea prin rugaciu­ne. Chiar daca pentru o vreme rugaciunea lui Iisus va fi plictisitoare, chiar daca va va durea gura de prea multa repetare, nu renuntati.

Nu se poate ca la rugaciunea lui Iisus, pe care o puteti spune si cateva ore pe zi, sa aveti aceeasi lua­re-aminte pe care o aveti la acatiste, la paraclise sau la alte canoane care nu va iau mai mult de o ora pe zi. Dar Dumnezeu nici nu cere sa va fortati la ru­ga­ciu­nea lui Iisus. Ea difera de celelalte rugaciuni si ca­noane. Daca multi au regretat faptul ca au incercat sa sara direct la stari inalte - la rugaciunea min­tii sau la cea a inimii - nimeni nu a regretat faptul ca s-a nevoit vreme indelungata cu rugaciunea cu gura. Multora, aceasta nevointa le-a schimbat via­ta... Duhovnicii nu interzic ucenicilor sa rosteasca ru­gaciunea cu gura. Da, pentru rugaciunea mintii este nevoie de sfatul si de binecuvantarea unui du­hovnic iscusit, pentru ca sa nu se cada in inselare, dar rugaciunea cu gura, chiar daca este lipsita de mari mangaieri, este lipsita si de pericole... Si, da­ca omul va spori in rugaciune, il va ajuta Dum­ne­zeu sa gaseasca un povatuitor iscusit, ca sa ii arate care sunt etapele urmatoare..." (Parintele care a spus aceste cuvinte avea obiceiul sa daruiasca me­ta­nii altora, pentru ca siragul de metanii - sau me­ta­nierul de mana - are rolul de a ajuta mintea sa nu se imprastie. Daca bolnavul vrea sa rosteasca ru­ga­ciunea lui Iisus i-ar prinde bine un metanier.)

Cam atat am vrut sa iti scriu. Este usor sa scrii despre rugaciune, dar este mai greu sa te rogi, sa duci povara rugaciunii. Dumnezeu sa te lumineze si sa te calauzeasca pe calea rugaciunii, ajutandu-te sa nu te poticnesti. Iar daca te vei poticni, sa te aju­te sa te ridici si sa mergi mai departe...

http://www.crestinortodox.ro/

Scrisoare catre omul bolnav


Fratele meu (sora mea) in Hristos, tu stai si su­feri, in timp ce eu scriu, gandindu-ma la suferinta ta. Am oare dreptul sa iti scriu? Are oare dreptul cineva din spatele frontului sa ii scrie unui soldat din linia intai? M-am gandit foarte mult la cei apasati de boala. Scriindu-ti, chiar fara sa stiu cine esti si de ce boala suferi, ma gandesc cum as putea sa te ajut. E foarte mult timp de cand ma gandesc sa iti scriu, si totusi pana de curand nu am avut curajul sa o fac acum. Pur si simplu ma simteam neputincios. Nici acum nu ma simt capabil sa mangai su­fle­tul tau apasat de durere. Si totusi, nu scriu numai ca sa imi descarc sufletul. Simt povara faptului ca sunt oameni care sufera si pentru care eu nu fac nimic.
Inainte de toate iti scriu ca imi doresc din toata inima sa duci cum trebuie aceasta cruce pe care ti-a dat-o Dumnezeu. O mie de scrisori daca as scrie ca­tre bolnavi, in fiecare dintre ele as incerca sa le re­pet aceasta: ca trebuie sa aiba grija cum isi poarta crucea...
Durerea nu lasa loc refrenelor. Imi dau seama foarte bine ca o scrisoare primita de la un strain te poate supara: "De ce imi scrie omul acela, daca nu e in locul meu, daca nu ma intelege?"
Iti scriu tocmai pentru ca am fost si eu in­ge­nun­cheat de durerile bolii, tocmai pentru ca imi dau sea­ma ca sansele de a te ajuta prin randurile mele sunt minime. Tocmai de aceea iti scriu. M-am rugat si ma rog sa ma lumineze Dumnezeu sa iti scriu cu folos. Acum, cand scriu, nu stiu daca aceasta scri­soare va ajunge la tine. Am mai incercat sa iti scriu de cateva ori, dar nu am reusit sa o fac asa cum mi-as fi dorit, asa ca am sters totul. Sa ma ierti da­ca, citind aceasta scurta scrisoare, ti se va parea plic­ticoasa. Crede-ma ca este un semn de dragoste...
Dupa lungi framantari - asemanatoare rezolvarii unei probleme de matematica - am ajuns la con­clu­zia ca cel mai bine ar fi sa iti redau o intamplare care mi-a placut in mod deosebit. Citirea ei nu iti va usu­ra durerile, dar poate ca te va ajuta sa le infrunti altfel:
"Odata, un bolnav si-a pierdut rabdarea si striga ca­tre Domnul, cerand sa-l slobozeasca de durerile cele infricosatoare. I-a aparut atunci un inger care i-a spus:
- Prea Bunul Dumnezeu a auzit rugaciunea ta si va face dupa cererea ta, insa cu conditia ca in loc de un an de viata cu chinuri pe pamant, prin care orice om se curata de pacat ca aurul in foc, sa primesti sa pe­treci trei ore in iad. Deoarece sufletul tau are ne­voie de curatire prin incercarea bolii, va trebui sa su­feri boala inca un an. Dar asta ti se pare greu. Gandeste-te insa ce inseamna iad, unde merg toti pacatosii! De aceea incearca, daca vrei, sa rabzi nu­mai trei ore si apoi te vei mantui cu rugaciunile Sfintei Biserici.
Bolnavul s-a gandit: "Un an de chinuri pe pa­mant e foarte lung. Mai bine sa fac rabdare trei cea­suri, decat un an".
- Sunt de acord cu trei ceasuri in iad, a spus el ingerului.
Atunci ingerul a luat usor sufletul bolnavului in mainile sale, l-a lasat in iad si s-a departat spunand:
- Ma voi intoarce dupa trei ceasuri.
Intunericul vesnic ce stapanea acolo, stramto­rarea, glasurile celor ce se chinuiau si ajungeau la ure­chile lui si infatisarea salbatica, toate acestea au pricinuit nefericitului o frica si o durere infrico­sa­toa­re. Peste tot vedea si auzea chinuri. Nicaieri vreun glas de bucurie in abisul nesfarsit al iadului. Se vedeau in intuneric numai ochii inflacarati ai dia­volilor, gata sa-l sfasie.
Sarmanul a inceput sa tremure si sa strige, dar la glasurile si strigatele sale ii raspundea numai abi­sul. I s-a parut ca au trecut secole intregi, si din cli­pa in clipa astepta sa vina ingerul, dar acela nu mai venea.
In cele din urma, deznadajduit ca nu va vedea ni­ci­odata raiul, a inceput sa geama si sa planga, dar ni­ma­nui nu-i pasa de el. In iad, pacatosii se gan­desc nu­mai la ei insisi, si diavolii se bucura de chinurile lor.
Dar iata ca stralucirea dulce a ingerului se vazu in abis. Cu zambetul sau paradisiac, ingerul a stat dea­supra celui chinuit si l-a intrebat:
- Cum esti, omule?
- N-am crezut ca si la ingeri poate exista min­ciu­na!, a soptit cel chinuit cu o voce stinsa.
- Ce inseamna asta?, a intrebat ingerul.
- Cum ce inseamna?, a continuat ticalositul om. Mi-ai fagaduit sa ma iei de aici dupa trei ceasuri, dar de atunci mi se pare ca au trecut ani, veacuri in­tregi de chinuri nesuferite.
- Binecuvantatule, ce ani, ce veacuri?, a spus cu uimire ingerul. A trecut numai un ceas de cand am plecat si trebuie sa mai ramai aici inca doua.
- Cum? Doua ceasuri? Oh! Nu pot suferi, n-am putere! Daca e cu putinta si daca e voia lui Dum­ne­zeu, te rog, ia-ma de aici. Mai bine sa sufar pe pamant ani intregi, pana la ziua Judecatii, numai scoa­te-ma din iad. Ai mila de mine!, striga gemand cel chinuit, ridicandu-si mainile spre inger.
- Bine, a raspuns ingerul. Bunul Dumnezeu, ca un Parinte iubitor de oameni, te va milui.
La aceste cuvinte, omul isi deschise ochii si vazu ca se afla in patul sau de boala, ca si mai inainte" [12; 35-39].
Poate ca ai mai citit sau ai auzit deja aceasta in­tam­plare. Sau poate ca o afli abia acum. Mi s-a pa­rut foarte potrivita pentru situatia in care te afli.
Nu stiu ce as fi ales eu in locul acelui bolnav, dar cred ca m-as fi simtit atras sa fac aceeasi alegere. Trei ceasuri in iad... Oare ce ar fi asa groaznic, in­cat sa atarne mai greu decat un an de suferinta?
Dar lucrurile stau altfel decat le vedem noi.
Stiu ca acum, covarsit de suferinte, te intrebi de ce oare Dumnezeu nu ti-a dat o alta cruce, care sa nu te covarseasca? De ce Dumnezeu nu a ales o alta cale pentru mantuirea ta?
Raspunsul la aceasta intrebare nu este greu de dat: Dumnezeu a stiut care este calea cea mai po­tri­vita pentru ca tu sa te mantuiesti.
"Dar de ce altii, care au facut pacate mai mari, nu au o cruce la fel de grea?..."
Am auzit aceasta intrebare de la mai multi bol­navi. "De ce Dumnezeu nu imi da chinuri mai usoa­re? Nu vede ca pe acestea nu le pot rabda?"
"Nu pot sa nu cartesc... Dumnezeu imi da incercari mai grele decat pot sa suport..."
Dumnezeu nu este un sadic care are cateva tone de suferinta pe care le arunca la intamplare pe pamant. Dumnezeu nu greseste. El stie intotdeauna ce ne este cu adevarat de folos. Dumnezeu ingaduie ca omul sa sufere tocmai pentru ca prin aceasta su­ferinta sufletul lui sa se curateasca. Si daca unii au dureri foarte mari, nu inseamna ca Dumnezeu este nedrept cu ei, ci inseamna ca tocmai acele dureri sunt leacurile potrivite pentru sufletele lor.
Omul se gandeste: "dar daca altii, care au facut pacate mai mari, nu au parte de aceleasi dureri, nu inseamna ca Dumnezeu ar fi putut sa ma crute?" Pro­blema ar trebui pusa altfel. Este adevarat ca multi oameni rai au avut parte de o viata pamanteasca plina de toate desfatarile, si chiar au avut o sanatate de invidiat. Stim noi insa daca ei s-au man­tuit? Nu stim. Pacatosii care au murit fara sa se po­ca­iasca au ajuns in iad. Nu este problema noastra sa ju­decam daca Dumnezeu este mai ingaduitor cu altii decat cu noi.

Avem libertatea de a pacatui, avem libertatea de a-L judeca pe Dumnezeu. Dar la ce ne ajuta o astfel de libertate? Sfantul Apostol Petru ne indeamna: Traiti ca oamenii liberi, dar nu ca si cum ati avea libertatea drept acoperamant al rautatii, ci ca robi ai lui Dumnezeu (I Petru 2, 15). Este trist faptul ca multi oameni isi folosesc libertatea in mod gresit. De fapt, tocmai aceasta a fost pricina caderii - ca omul a vrut sa isi foloseasca libertatea calcand voia lui Dumnezeu.
Cu ce ramanem daca Il judecam pe Dumnezeu? Schimbam cumva soarta noastra in bine? Ni se im­pu­tineaza durerile? Dimpotriva. Si atunci? Daca vrem sa ne mantuim, atunci nu Il judecam pe Dumnezeu.
Si totusi, uneori oamenii se lasa covarsiti de du­re­re... Il judeca pe Dumnezeu, se lasa biruiti de dez­nadejde. Am cazut si eu in acest pacat. Si nu nu­mai o data. Cu trecerea timpului, insa, am inteles ca prin aceste caderi nu imi usuram cu nimic suferin­ta, ba chiar mi-o agravam. Incercam sa ma lupt cu Dumnezeu, si lupta mea era dovada putinatatii credintei mele. Intelegandu-mi greseala, am cautat sa nu ma mai lupt cu Dumnezeu, ci sa ma lupt nu­mai cu ispita deznadejdii. Lupta nu e usoara, dar da­ca e pornita la timp sansele de victorie sunt mai mari.

La inceput omul primeste un gand de deznadej­de, apoi incepe sa carteasca si, daca nu are grija, in scurt timp inima sa este biruita de deznadejde. Iti voi reda cateva randuri scrise de Sfantul Teofan Za­vo­ratul ca sa iti fie de folos daca sau mai bine zis cand vei fi ispitit de deznadejde:
"Sanatatea dumneavoastra s-a subrezit. Sana­ta­tea subrezita poate sa subrezeasca si mantuirea atunci cand din gura bolnavului se aud cuvinte de cartire si strigate de nemultumire. Sa va ajute Dum­nezeu sa va izbaviti si de un necaz si de celalalt! Vedeti unde vreau sa ajung? La dumneavoastra se strecoara anumite cuvinte; cuvintele vin, fireste, din simtaminte si ganduri pe potriva, iar acestea din urma sunt de asa un fel ca lucrarea mantuirii nu se poate implini cu ele. Binevoiti a lua aminte la aceas­ta si a va indrepta... Sanatatea si boala sunt in mai­nile purtarii de grija a lui Dumnezeu mijloace pentru mantuire atunci cand atat una, cat si cealalta sunt folosite in duhul credintei... Dar ele duc la pier­zanie atunci cand omul se poarta in privinta lor dupa toanele sale" [21; 26-27].

Nu ne putem permite luxul de a avea toane. Cine se poarta dupa cum are chef mai devreme sau mai tarziu va culege roadele atitudinii sale.
Lupta cu deznadejdea trebuie sa fie o lupta sus­tinuta, pentru ca nu este cu nimic mai usoara decat lupta cu desfranarea, cu betia, cu lacomia, cu man­dria sau cu alte patimi. Insa in timp ce desfranatul este mustrat de constiinta si se poate pocai, dez­na­daj­duitul nu mai vede pocainta. Totul i se pare in­tu­necat, totul i se pare fara rost. Ca sa nu spun mai multe, voi spune doar ca deznadejdea, pricina a si­nu­ciderii, poate fi inteleasa si ca o forma de sin­u­ci­dere. Pentru ca asta este: in timp ce Dumnezeu tri­mi­te leacul spre tamaduire, omul il respinge ca si cum ar fi otrava.

"In ce priveste faptul ca navaleste asupra-va ne­rab­darea, este omeneste sa fie asa. Daca vine, tre­buie sa o alungati. Simtamantul de apasare pricinuit de boala este tocmai ca sa aveti ce rabda. Unde nu se simte apasare, acolo nu-i nici rabdare; insa cand vine simtamantul de apasare impreuna cu do­rinta de a o inlatura, nu e nici un pacat in asta. Este un simtamant firesc. Pacatul incepe cand in urma acestui simtamant sufletul se lasa prada nerabdarii si incepe sa incline spre cartire" [21; 28-29].

Da, e omeneste sa ne vina ganduri de nerabdare, si chiar ganduri de deznadejde. Numai pe cei spo­riti in credinta deznadejdea nu ii atinge. Chiar daca ne vin astfel de ganduri, noi trebuie sa luptam im­potriva lor cu toata atentia. Bolnavul care se lasa bi­ruit de deznadejde pierde atat in razboiul du­hov­nicesc, cat si in razboiul cu boala. Pentru ca insanatosirea depinde si de starea psihica a bolnavului.

Ar mai fi de spus ca atunci cand durerile sunt crancene uneori omul simte nevoia de a da frau li­ber maniei. Este si aceasta o ispita, desigur. In aceas­ta ispita incearca sa gaseasca tot felul de vi­no­vati pentru boala sa. E prea apasator sa recunosti ca boala este urmarea propriilor pacate, este mult mai convenabil sa dai vina pe altii. Colegii de serviciu, membrii familiei sau prietenii sunt trecuti prin ciurul judecatii si sunt considerati coautori ai bolii.

Este adevarat si faptul ca boala unui om este amplificata de starile de stres provocate de unele rude sau de unele cunostinte, dar bolnavului nu ii este de nici un folos sa isi macine nervii gandindu-se cu rautate la acesti binefacatori ai sai. Cand mania ii umple inima, bolnavul se va agata cu dis­perare de fiecare victima care ii apare la orizont. Nu este deci de mirare ca ii va acuza pe doctori ca sunt nepriceputi.

Sfantul Teofan Zavoratul spune si aceasta: "Nu va suparati pe doctori. Ei nu pot vindeca singuri, ci doar cu binecuvantarea lui Dumnezeu. (Cred ca spu­sele sale au nevoie de o mica precizare: sunt va­labile mai ales pentru cazurile in care doctorul este priceput. Daca doctorul este nepriceput, atunci sansele ca boala sa fie tratata cum trebuie sunt, evident, mici. Intr-o astfel de situatie gasirea unui alt doctor, a unuia iscusit, i-ar putea fi de mare folos celui bolnav - ar fi cea mai simpla me­toda de a-l feri de suparare. Este adevarat ca Dum­ne­zeu se poate folosi si de cel mai nepriceput doc­tor, dar asta nu inseamna ca nu trebuie sa tinem seama de iscusinta medicilor. Parintele Paisie Aghio­ritul ne atragea atentia asupra faptului ca doc­torii "pot face greseli, mai ales atunci cand nu au smerenie." [13; 241-242]). Iar Dumnezeu are de­spre boala si sanatate cu totul alte idei decat noi, si ele sunt departe de ale noastre ca cerul de pa­mant" [21; 23].
Of, cat de greu este sa intelegem invatatura aceasta... Cel mai usor o intelegem cand ne este bine, cand suntem sanatosi, cand nu avem necazuri. Dar cand cutitul durerii patrunde in inimile noastre, nu mai vrem sa ne recunoastem nimicnicia. Vrem sa intelegem de ce nu suferim mai putin, vrem sa ne explicam fiecare picatura de suferinta. Ridica-te, fratele meu, ori de cate ori ai cazut in dez­nadejde. Ridica-te, fratele meu, ca si cum nu ai fi cazut. Pe cat de mare este pacatul deznadejdii, pe atat de mare este plata celui care se ridica din cadere.

M-am apucat sa iti scriu randurile de fata din trei motive: pentru a-ti reproduce intamplarea cu trei cea­suri in iad, pentru a te incuraja sa te ridici ori de cate ori durerea te va arunca in deznadejde si pen­tru a-ti vorbi despre mucenicia bolii.
Inainte de teorie iti voi scrie despre doua mo­men­te din viata parintelui Paisie Aghioritul. Pa­rin­tele povestea:
"O femeie ce sufera de rinichi si de ani de zile face tratament pentru purificarea sangelui mi-a spus:
- Parinte, faceti, va rog, semnul Crucii pe mana mea. Venele imi sunt numai rana si nu mai pot su­por­ta sa fac acest tratament.
- Aceste rani, i-am spus, in cealalta viata vor fi niste diamante mai pretioase decat diamantele din aceasta lume. (...)
Dupa aceea, imi arata o rana la cealalta mana si imi spune:
- Parinte, rana aceasta nu se inchide si se vede osul.
- Da, dar de acolo din rana se vede cerul, ii spun. Ma rog ca Hristos sa-ti dea rabdare si sa-ti ma­reasca dragostea pentru El, ca sa uiti de durere. Desigur, exista si alta rugaciune - pentru a alina du­rerile, dar atunci se micsoreaza si rasplata cea mare. Prin urmare, rugaciunea de mai inainte este mai buna.

Si astfel s-a mangaiat mult, sarmana" [13; 228].
Oare cati dintre noi ne-am mangaia la auzul unor astfel de cuvinte? Oare cati dintre noi nu s-ar mahni auzind ca preotul caruia ii cerem sa se roage pentru alinarea durerilor ne spune ca e de preferat sa rabdam durerea? Si totusi, femeia s-a mangaiat. Prin aceasta, a facut dovada credintei sale.
Ne este usor sa fim crestini atunci cand avem tot ce ne trebuie, cand nu ne lipseste nimic si cand nu suferim nici o durere. Dar este greu sa fim crestini atunci cand ne apasa greutatea crucii.

Cand suntem bolnavi (sau cand suntem apasati de oricare alta suferinta), credinta noastra este su­pu­sa unui examen. Avem de ales intre rabdarea in­cercarii sau alegerea unui pacat care sa indulceasca suferinta. Oamenii cauta pacatul pentru ca nu vor sa duca crucea. Ce este pacatul decat o fuga dupa o placere vinovata, o fuga dupa eliberarea de tensiunea la care ne supune viata? Omul a inteles ca nu poate evita necazurile. Si ori alege sa le rabde, ori alege sa pacatuiasca. Daca nu vrem sa intelegem ca Dumnezeu ingaduie sa fim incercati de boala sau de alte necazuri pentru ca prin aceasta sa ne cu­ra­tim sufletul, nu suntem crestini decat cu numele.

Cine este ortodox? "Cel care a primit botezul in Biserica Ortodoxa..."
Acesta este raspunsul standard. Un astfel de ras­puns are mari sanse sa fie gresit. Daca acest ras­puns ar fi adevarat, inseamna ca toti yoghinii si ra­di­estezistii, toti penticostalii sau Martorii lui Ie­ho­va care in copilarie au fost botezati in Biserica sunt ortodocsi.
"A, nu, daca au devenit penticostali sau altfel de eretici, nu mai sunt ortodocsi."
Atunci?
"Ortodocsi sunt cei care au fost botezati in Bi­se­rica Ortodoxa si care au pastrat invatatura de cre­dinta ortodoxa."
Un om biruit de patima lacomiei, a desfraului, a betiei si a mandriei se poate numi ortodox? Da, teoretic se poate. Dar practic faptele il arata mai degraba a pagan. In momentul in care cineva vrea sa traiasca astfel incat sa se mantuiasca nu se va limita sa primeasca credinta cea curata, ci se va lupta sa savarseasca si faptele credintei: Credinta fara de fapte este moarta (Iacov 2, 20).

In momentul in care cineva trece la Ortodoxie nu este de ajuns sa creada ca Hristos este Fiul lui Dumnezeu care S-a intrupat pentru mantuirea noastra si ca Maica Domnului a ramas fecioara si dupa nastere. Prin ele insele, dogmele nu mantu­iesc pe nimeni. Omul trebuie sa creada si ca pentru a se mantui trebuie sa poarte crucea pe care i-o trimite Dumnezeu. Mantuirea nu poate fi data fara ca omul sa se lupte pentru ea. Cei care vor sa duca o viata crestina fara necazuri si fara boli isi doresc im­posibilul. (La limita se poate afirma ca este o erezie sa vrei sa fii mantuit fara sa porti crucea. Asa cum exista erezii hristologice - referitoare la per­soana Mantuitorului, erezii eclesiologice - referitoare la Biserica, tot asa exista si erezii soteriolo­gice - referitoare la mantuire. Invatatura despre man­tuirea fara cruce este o astfel de erezie. Dum­ne­zeu nu ne-a facut papusi, ci ne-a facut fiinte libe­re, cugetatoare. Daca omul vrea sa se mantuiasca, trebuie sa duca lupta cea buna. In masura in care dreapta credinta modeleaza fiecare aspect al vietii umane, in aceeasi masura erezia deformeaza in­te­le­gerea fireasca a vietii. Identificarea ideilor ratacite are un caracter pozitiv in masura in care rostul ei este de a-l ajuta pe om sa isi asume o conceptie de viata ortodoxa. Aceasta conceptie ii va modela fap­tele intr-o directie diferita fata de cea in care i-ar fi modelat-o ideile ratacite.)
Un alt caz. Parintele Paisie Aghioritul a intrebat pe cineva:
"Ce face mama ta?
- Nu se simte bine, parinte. Din cand in cand ii creste foarte mult temperatura si atunci isi pierde cunostinta. Pielea i se umple de rani si in timpul nop­tilor o dor.
- Iata, astfel de oameni sunt mucenici. Si chiar daca nu sunt mucenici desavarsiti, sunt pe ju­ma­ta­te.
- Toata viata ei a fost o suferinta, parinte.
- Pentru aceasta, rasplata ei va fi indoita. De cate bunatati are a se desfata! Raiul il are deja asi­gurat" [13; 227].
(Cat priveste cuvintele "raiul il are deja asigurat", parintele nu se referea la faptul ca o anumita suferinta poate fi pretul platit de suflet pentru a se mantui. Poti face cea mai jertfelnica lucrare, poti rabda cele mai grele suferinte, daca la sfarsitul vie­tii cedezi in lupta duhovniceasca, pierzi totul. O exem­plificare o ofera cei care, dupa ce au rezistat o vreme la caznele la care au fost pusi de prigonitori, s-au lepadat de Hristos. Bolnavul care rabda tre­buie sa rabde pana la capat. Si, daca simte ca mania si deznadejdea se apropie de sufletul sau, sa stie ca daca cedeaza poate pierde plata suferintelor pe care le-a rabdat pana atunci.)
Toti crestinii drept-maritori ii cinstesc pe sfintii mucenici. Dar mucenicia ne apare ca o stare care nu prea are nimic in comun cu viata noastra. Si to­tusi, Sfintii Parinti au vorbit nu numai despre mu­ce­nicia propriu-zisa, ci si de mucenicia ne­san­ge­roasa. Exista mai multe forme de mucenicie fara-de-san­ge: mucenicia ascultarii, mucenicia su­­fe­rintei, mu­ce­nicia bolii.

Sfantul Ioan Gura de Aur se adreseaza celui bolnav:

"De vei cadea tu in vreo boala cumplita si multi ve­nind la tine te vor sili, unii cu descantece, altii cu ba­iere, altii cu altele sa mangai raul [adica sa mic­so­rezi suferinta] - iar tu, pentru frica lui Dum­ne­zeu, vei suferi vitejeste si fara de abatere, si vei alege sa patimesti mai bine toate decat sa suferi sa faci ceva din cele ce privesc inchinarea la idoli, aceas­ta iti aduce tie cununa de mucenicie!
Si nu te indoi! Cum si in ce chip? Iti voi spune. Pre­cum acela ce sufera vitejeste usturimile cele din munci ca sa nu se inchine idolului, asa si tu suferi du­rerile cele din boala ca sa nu ai trebuinta de ni­mic din cele ce da el, (descantatorul) nici sa faci cele ce porunceste. Dar sunt mai iuti acelea? Dar aces­tea sunt mai indelungate, pentru aceea sfarsitul lor este deopotriva. Dar de multe ori sunt si mai iuti. Spune-mi: cand fierbinteala te supara dinlauntru si te aprinde, si ceilalti sfatuindu-te (sa fii des­can­tat), tu insa vei lepada descantecul, au nu te-ai incununat cu cununa de mucenicie?" [7; 147].

In ce consta aceasta mucenicie? In faptul ca omul refuza sa se foloseasca de vrajitorie pentru ca durerea sa ii fie usurata. Omul alege sa rabde, si aceasta suferinta ii aduce mantuirea.
Dar numai la atat se rezuma mucenicia bolii? La refuzul de a merge la vrajitori? Nu, in nici un caz. Sfantul Ioan Gura de Aur se referea in aceste cu­vinte numai la un singur aspect al problemei. Poate ca trebuia sa scriu mai intai despre mucenicia bolii in general, si apoi sa intru in detalii.

Sfantul Teofan Zavoratul spunea ca "cei care rabda supusi lui Dumnezeu amaraciunile si durerile sunt in ceata mucenicilor" [21; 28]. Vedem de fapt ca mucenicia nesangeroasa este legata de rabdare. Rabzi boala, intri in ceata mucenicilor. (Este vorba aici nu de o simpla durere de dinti sau de o inte­pe­ni­re trecatoare a coloanei vertebrale, este vorba de chinurile mari pe care le aduc bolile.)

"Vreau sa mi se usureze durerile, nu ma intereseaza sa intru in nici o ceata de mucenici..."
Am auzit aceste cuvinte din gura unui om care suferea foarte tare. Si l-am inteles. Mai bine zis am inteles ca nu era constient de ceea ce spunea. Este ade­varat ca noi ne dorim mantuirea fara sa ne do­rim sa ajungem intr-o ceata anume a sfintilor sau in alta. Aproape intotdeauna cei care au astfel de pre­tentii sunt cuprinsi de mandrie. Dar, daca Dum­ne­zeu ne da o incercare grea, inseamna ca vrea sa ne faca un mare dar. Intrarea in ceata mucenicilor nu trebuie inteleasa ca o pozitionare exterioara, ci ca o unire cu Dumnezeu. Asa cum mucenicii primesc raiul pentru ca au rabdat patimirea, tot asa bolnavul primeste raiul pentru ca a rabdat boala.

Crestinul trebuie sa inteleaga mucenicia bolii ca o binecuvantare, nu ca un blestem:
"Atunci cand oamenii nu prind sensul cel mai profund al vietii, se chinuiesc chiar si atunci cand primesc binecuvantarile lui Dumnezeu si prilejurile pe care El le da pentru mantuirea lor. In timp ce acela care se aseaza corect duhovniceste, se bucura de toate. Si mai slab la minte sa fie, se bucura. Si sarac sa fie, tot se bucura" [13; 253].
Imi dau seama de faptul ca omului zilelor noas­tre cuvantul mucenic ii este strain. Suntem atat de obisnuiti cu idolatrizarea placerilor incat nu ne in­te­reseaza nimic legat de jertfa. Dar, spre surprin­de­rea multora, chiar daca omul de astazi nu vrea mai sa aiba nimic in comun cu omul de ieri, totusi mantuirea se obtine in acelasi mod ca inainte, nu in altul. Nu ii sta in putere omului sa mute usa raiului la capatul caii celei largi. Omul poate sa inventeze multe, poate sa schimbe multe, dar nu ii sta in pu­tere sa schimbe pacatul in virtute: daca omul calca poruncile pe care le-a dat Dumnezeu, va fi pedepsit pentru asta.

Suferinta, suferinta, suferinta... Pana cand?

"Am trait iadul..." Am auzit aceste cuvinte nu de la vreun om care ar fi avut parte de o intamplare ase­manatoare cu cea descrisa la inceputul acestei scri­sori. Ci de la cineva care a fost ingenuncheat de durere.
Ce este iadul? Nu intru in definitii teologice. E prea riscant. Totusi, am inteles cuvintele am trait iadul. Durerea crancena, daca nu este covarsita de credinta, se transforma intr-un iad.
"De ce a ingaduit Dumnezeu sa traiesc acest iad?"
Intrebarea aceasta era retorica; in ochii celui ca­re si-a pus-o se vedea o profunda nemultumire.
Cuvintele pe care i le-am spus, si pe care ti le spun si tie, nu imi sunt pe plac. Pentru ca si eu am fost intr-o situatie asemanatoare, si eu am trait ia­dul din cauza durerii, si eu am dat la randul meu vina pe Dumnezeu.
"Nu Dumnezeu e de vina ca tu ai trait iadul... Daca dai vina pe El, inseamna ca ai putina credinta. Au fost oameni care au rabdat dureri mai mari de­cat ale tale, si totusi nu au cartit. De vina esti tu, ca nu ai mai multa credinta."
"Dar Dumnezeu de ce mi-a dat o cruce mai grea decat pot duce?"
"Dumnezeu nu a gresit, nu greseste si nu va gre­si niciodata. Nu poti fi tu singura exceptie din is­to­ria lumii."
Iti marturisesc ca atunci cand am spus aceste cuvinte le-am spus cu durere, nu cu triumfalismul ca eu am credinta si celalalt nu. Dumnezeu stie ca omul poate rabda fiecare incercare pe care tot El i-o trimite. Dar este adevarat si faptul ca ispitele grele nu pot fi infruntate razand. Calea crucii nu este o cale superficiala. Dumnezeu vede poticnirile noas­tre. Dar vrea ca dupa aceste poticniri sa ne ridicam.
Te simti o povara pentru ceilalti? Sfantul Ioan din Gaza scria fratilor despre un parinte bolnav: "ba­tranul nu trebuie sa se fereasca, din dreapta so­co­teala, de a fi slujit de catre voi, odata ce e bolnav, ci sa Ii multumeasca lui Dumnezeu si sa se roage pentru voi. (...) Si fiecare trebuie sa-si duca viata in frica lui Dumnezeu pe masura si starea lui, multumind Lui totdeauna. Caci prin el isi iau plata lor si altii. Deci sa nu pizmuiasca pe cel ce vrea sa as­cul­te pe Cel ce zice: Bolnav am fost si mi-ati slujit (Matei 25, 36). Caci Dumnezeu nu cere, precum am auzit adeseori, de la cel bolnav decat multumire si rabdare. Pentru ca acestea mijlocesc pentru ne­pu­tinta noastra inaintea lui Dumnezeu. Deci potri­vit dreptei socoteli sa nu se fereasca sa fie slujit de oricare frate care voieste sa se osteneasca dupa Dum­nezeu. Si sa nu spuna: il impovarez, sau il ne­cajesc. Ci sa spuna: "Cel ce slujeste poate fi egal cu cei chinuiti de boala daca Dumnezeu l-a incredintat ca-l va rasplati pentru mine. Domnul sa-l mantuias­ca si pe mine sa nu ma osandeasca"" [22; 158-159].

Domnul ii va rasplati pe cei care te ingrijesc. Boa­la prin care treci nu este numai crucea ta, este o cruce si pentru ei. O cruce care le va aduce cununa.
Am scris destul de mult, si nu vreau sa te plicti­sesc. Voi incheia aici.
Nu sunt multumit de ceea ce ti-am scris, dar ti-am dat cat am avut in inima. Imi dau seama ca, scriind pentru bolnavi (sau pentru cei necajiti), scriu cata dragoste am, daca nu am mai multa dra­gos­te, degeaba imi doresc sa iti fi scris mai mult sau mai frumos. Imi doresc sa ii iubesc mai mult pe bol­navi, si atunci voi putea scrie mai mult si mai cu folos.
Vezi, sfaturile mele (si ale tuturor celor care sun­tem la inceputul vietii duhovnicesti) nu au puterea pe care o au cuvintele celor sporiti. Degeaba iti spun eu: "rabda, ca din ranile tale poti vedea ce­rul..." Daca parintele Paisie ti-ar fi spus aceste cu­vin­te tie, si nu altuia, ai fi simtit puterea lor.

Sunt neputincios, desi as vrea sa te ajut. Te pot ajuta cel mai bine prin rugaciuni.
Macar cu atata sa ramai din scrisoarea mea: ca am vrut sa iti scriu pentru a-ti alina durerea, si am inteles ca o durere nu poate fi alinata daca omul nu este intarit in credinta.
Poate ca esti intarit in credinta, poate ca ai in­frun­tat boala cu vitejie (dar cine oare ar putea spu­ne despre sine ca este tare in credinta, cata vreme sfintii insisi se rugau sa aiba mai multa cre­din­ta?...). Si poate ca ai citit randurile mele la intamplare. Atunci te rog sa nu te superi ca am scris asa si nu altfel. Oamenii scriu ceea ce sunt, scriu atat cat sunt. (E adevarat, exista si fatarnici care scriu despre lucruri inalte numai ca sa atraga atentia lumii, dar incerc sa nu merg pe urmele lor. Am eu alte pacate, nu vreau sa il mai adaug si pe cel al fatarniciei...)
Roaga-te, fratele meu, ca Dumnezeu sa iti dea credinta si rabdare. Roaga-te, spovedeste-te, impar­ta­seste-te, si vei simti o putere pe care numai Dum­ne­zeu ti-o poate da. Ma opresc aici, apasat de pu­ti­na­tatea dragostei mele.

Roaga-te, fratele meu. Roaga-te, si Dumnezeu va veni la tine. Sau te va ajuta sa intelegi ca, daca nu te-ai impotrivit, a venit deja. Nu exista cruce fara binecuvantare. Nu exista incercare in care Hris­tos sa ne lase singuri. Chiar daca, pentru a ne incerca credinta, uneori Se ascunde...
http://www.crestinortodox.ro/

Arhivă blog

"Celui sarac ii lipsesc multe,celui lacom ii lipsesc toate."(Seneca)
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Postări populare

CITATUL ZILEI

PSALTIREA